Orice fereastra e o cruce

Ma amuza teribil respingerea religiei de catre omul modern. Fiecare dintre noi (cu mici exceptii) a fost nascut si crescut intr-o religie. Fiecare a avut momente in care s-a crezut mai destept decat comunitatea in care a crescut si la multi asta a condus la respingerea religiei respective (si cautarea unor alternative aparent superioare gen budhism, yoga, baut pisat, etc.).

Ceea ce ne scapa insa este ca fiinta umana este una profund religioasa. O spun multi oameni mai destepti decati mine si mai destepti decat voi. Fiinta umana se raporteaza la aproape orice printr-o atitudine de credinta, de veneratie. Fiecare dintre noi simte nevoia sa venereze ceva. Avem de ales intre a venera unul din Dumnezeii clasici sau a venera altceva sau pe altcineva. Oricum am da-o avem nevoie de idoli, avem nevoie de ceva in care sa credem neconditionat si de care sa ne agatam in viata noastra independent de ratiune si de regulile bunului simt.

Exista doua tipuri de atitudini religioase, o atitudine pozitiva in care obiectul veneratiei noastre este frumos, luminos, despre care avem credinta ca va face lumea mai buna. Cea de-a doua atitudine este opusul primeia, una destructiva, plina de ura, diabolica. Una care urmareste mai degraba sa distruga religiile altora decat sa construiasca una proprie. Un fel de "Futu-ti Dumnezeii ma-tii" mai elaborat.

Orice am face, suntem preoti ai propriilor noastre convingeri. Incercam sa racolam prozeliti pentru religia noastra, indiferent care ar fi ea. De la marile cuvantari inflacarate ale unui activist pana la maneaua data la maximum la semafor, facem toti acelasi lucru, incercam sa bagam religia noastra pe gatul altora.

Luati va rog orice om care are o cauza (si vai de omul care nu are nici una), de la curatenia planetei, omniprezenta extraterestrilor, Michael Jackson, pana la fanii vreunei echipe de fotbal uitate de Dumnezeu si veti vedea acelasi lucru - un comportament irational, emotional, de pura veneratie, la care se adauga o agresivitate iesita din comun in incercarea de a convinge pe altii sa i se alature.

Ar trebui sa fim altfel? Cum altfel? Nu stim sa fim altfel, nu am fost niciodata altfel. Cea mai mare prostie este sa credem despre noi ca suntem altfel. Cei mai mari fraieri sunt cei care afirma ca sunt complet atei. Dupa care iti spun imediat: TREBUIE sa asculti ultimul album al formatiei X. Este senzational! Iti va schimba viata. Zau?

Una dintr-o alta viata

Mai demult, ma aflam la Cambridge, cu oaeresce scopuri profesionale. Am locuit intr-o casa in care mai erau vreo trei francezi. Sa-i numim Bernard, Jerome si Jacques. Jerome gatea exceptional, avea oricand gata in 20 de minute cate un fel absurd de mancare care te facea sa mananci pana cadeai jos. Jacques, si el un tip interesant, fusese prin Camerun unde lucrase pe plantatie unde spunea ca au fost 3 atentate la viata lui. Bernard era cel mai normal, singura lui calitate era prietena englezoaica. Frumusica foc englezoaica, asa cum sunt englezoaicele in 5% din cazuri. Inalta, zvelta, blonda. Bernard o iubea foarte tare si ea il iubea la randul ei pe Bernard. Ea nu locuia cu noi dar venea in vizita cam de 2-3 ori pe saptamana pe la 8 seara.

In momentul in care intra blonda pe usa, Bernard sarea de pe scaun de parca avea arcuri in cur si fugea impreuna cu ea pe scari in camera. Dupa care cei doi se apucau de amor. Bernard era extrem de rezistent. Blondei ii placea tare mult ce i se intampla dupa cum se auzea foarte bine de unde stateam noi ceilalti. Dadeam muzica muuult mai tare si incercam sa ne continuam sporovaiala. In pauza dintre melodii ori era liniste dinspre cei doi, ori nu era. La propunerea mea, am inceput sa facem pariuri. Am pierdut de foarte multe ori pentru ca nu-l credeam pe Bernard in stare...

Nici englezoaica nici Bernard nu coborau din camera decat noaptea tarziu sa se duca la baie. Pe langa respectul enorm pe care il aveam cu totii pentru vezicile lor urinare, eu mi-am pus si alta problema pe care am impartasit-o cu comesenii mei francezi: Ba oamenii astia nu simt nevoia sa se spele? La cat de tare se dau unu la altu, nu i se umple fetei chestia aia?

"Ei, zice Jerome, nu stii nimic" (eu, roman, eram tratat cu blandete, mi se explica o data inainte sa se faca misto), "exista si alte cai". "Care cai?" intrebam eu. "Servetelele pentru bebelusi". "Alea de sters la cur?" intreb eu. "Vezi ca te-ai prins?" zice Jerome, "exact, de sters la cur". "Doar ca trebuie sa alegi bine marca" intervine Jacques. "Marca X sunt o mizerie, prea multa zeama in ele, faci mai multa mizerie decat cureti". "Marca Y au o substanta ciudata in ele care te irita rau daca faci sex dupa". Cele mai bune sunt ... nu mai stiu care dracului erau pentru ca oricum eram cu falca cazuta.

"Plus ca" intervine din nou Jerome "e foarte util exercitiul daca se face reciproc". "Adica dumneaei il sterge pe dumnealui iar dumnealui o sterge pe dumneaei?" intreb. "Nici nu iti imaginezi ce sexi e chestia asta, nici nu-ti mai trebuie preludiu" confirma Jerome.

Intr-o dimineata, englezoaica a fost draguta si ne-a pregatit tuturor sanwitchuri. Am inghitit cu noduri dupa ce i-am vazut manutele aranjand cu delicatete sunca, in acelasi mod probabil in care cu o seara inainte aranjasera cu delicatete servetelul parfumat pe cel mai important organ al lui Bernard.

Trezirea la realitate, cu blandete

Ia ca pun si eu un video da pa trilulilu. Datzi click pa sajeata. Aveti incredere.

E o parodie. Dar n-are importanta. Am ras o juma de ora. Dar n-are importanta. Mai rad din cand in cand. Rar. In rest plang, asa cum o sa plang 2 ore dupa jumatea aia de ora de ras. Repetati dupa mine: tara de cacat, tara de cacat, semper in excrementum sole profundum qui variat.

Padurea este bunul nostru, al tuturor

Ce-ar fi sa nu mai taiem copaci? Daca ne apuca amocul sa devenim scriitori, ce-ar fi sa incercam cu 2-3 carti electronice inainte de a ne repezi sa taiem copaci pentru fanteziile noastre? Mihaela, Loredana, Ion, Adrian, si altii care va stiti foarte bine, m-ati auzit? Electronic, da? Sa nu taiem pomi pana nu suntem siguri ca valoram ceva, ce ziceti?

Drept e ca pe carti electronice nu se dau autografe. dar ne descurcam, taiem un copac mai mic si dam gratis tuturor celor care au cumparat cartea electronica un semn de carte real cu autograf. Sa-l foloseasca la carti adevarate.

Nu de alta dar toti neispravitii vor sa devina scriitori. Lasati-o dracu fratilor. Fiti ce stiti voi sa fiti, nu mai incercati sa va dati intelectuali. Zau asa, e ridicol.

Faceti bloguri. A, aveti bloguri. SCRIETI ACOLO!!!. Pana gasiti cateva mii de oameni care sa citeasca ce scrieti. Pe blog. Pe urma ebook, pe urma, eventual, cu sfiala si rusine, in varful picioarelor si cu buna cuviinta incercati o carte. Una subtire, in tiraj mic, maximum 1 copac. Daca se epuizeaza, mai bagati un copac la malaxor. De la 5 copaci in sus puteti prinde tupeu. Un pic. Ne mai odihnim si noi si respiram aer curat. Stiu ca va place chestia asta cu ecologia.

A, si sa nu va mai prind la d-astea ecologice atata vreme cat va bateti joc de copaci si nu-i lasati sa traiasca. Ceea ce faceti voi e acelasi lucru cu a va scrie numele pe copaci cu drujba.

Handicapati impotriva handicapatilor

Sarata Monteoru. Langa Buzau. Unul din cele mai cochete hoteluri, hotel Monteoru. Apartinand, umbla vorba pe acolo, familiei Vacaroiu. Intrarea in hotel este, dupa cum vedeti, pregatita pentru timpurile moderne. Are platforma pentru handicapati. Singura problema e ca au fost mai handicapati cei care au facut platforma decat cei care urmeaza sa o foloseasca. Altfel platforma e moderna, gardul e modern, termopanele sunt la locul lor. Si pe langa acest peisaj trec zilnic o gramada de oameni. Nu par sa fie deranjati. Nu li se pare nimic iesit din comun.

De ce sa taie ei bunatate de gard? Nu-i pacat? Da-i incolo de handicapati, ce cauta afara din casa? Si oricum, sunt patru nenorocite de trepte si nici o camera la parter deci oricum ala trebuie sa se descurce sa urce cel putin 16 trepte pana la etajul 1. Daca da spaga la receptie ca daca nu il punem la etajul 4. Sa aiba privelistea frumoasa.

Veniti de luati lumina

Am dat de poza asta acum ceva vreme. De atunci am privit-o de cateva ori dupa care am uitat de ea. Subconstientul meu a facut probabil o ultima incercare de a ma proteja pentru ca ma stie sensibil. Dar, avem calculatoare, calculatoarele n-au interes la sensibilitatea mea asa ca am regasit-o azi si am privit-o inca 10 min uluit.

Cred ca aceasta poza (ma rog, obiectul din ea, pentru pedanti) este una dintre cele mai concise reprezentari ale imensitatii prostiei umane. Nu e putin lucru. Mi-ar placea sa-l cunosc pe cel care a produs aceasta capodopera. Mi-ar placea sa-l omor incet, in chinuri infioratoare, in timp ce el striga "Ajuta-ma, Doamne". Nu se poate insa. Trebuie sa fim intelegatori.

Organizatiile de aparare a drepturilor sub-umanilor vor spune: De ce ai tu impresia ca Iisus n-are dreptul la o erectie? Ce daca sunt doi copii care se uita strengareste spre intrerupatorul aflat in pozitia "on" a lui Iisus? Copiii trebuie sa aiba parte de o educatie sexuala serioasa. Ori, mai serios decat El nu e nimeni.

O singura intrebare as avea. Ca site-ul sursa nu zice. Oare intrerupatorul era intr-o biserica? Ca sa stim o treaba.

PS. Nu-mi spuneti va rog ca e veche, ca ati mai vazut-o pe 1000 de site-uri. Asa sunt eu, mai incet.

Unde ma vad peste 5 ani?

O intrebare atat de comuna in interviurile de angajare incat a ajuns de rasul curcilor. Nimeni nu se mai gandeste serios la ea, exista o multitudine de site-uri care te invata cum sa raspunzi, oferind toate variantele posibile de solutii, de la limbajul de kevlar pana la umor nebun.

Si totusi, unde va vedeti peste 5 ani? Cati din oameni isi traiesc viata avand macar un rudiment de plan? Oare cum o fi mai bine, sa planifici (cu sansa de a o da in bara) sau sa mergi inainte si sa astepti sa vezi ce se intampla? Si daca iti faci planuri, cat de detaliate trebuie sa fie?

Eu de exemplu, am avut doua perioade in viata. Una relativ planificata, in care lucrurile erau destul de clare si viitorul destul de bine trasat. Imi placea. Nu mi se parea ca nu mai am surprize si ca viata mea e monotona pentru ca planurile erau generale iar detaliile intotdeauna scapau din mana si era de munca la "linistirea" lor. Era foarte placut sa reusesc, in cazul unui derapaj mai serios, sa imi aduc viata inapoi pe sine. Pana cand unul din amanuntele care au scapat de sub control mi-au schimbat complet viata si am trecut oarecum in extrema cealalta.

Am inceput o noua meserie, despre care nu stiam mare lucru, asa ca mi se parea anormal sa-mi fac planuri. Nu stiam aproape nimic din ce imi rezerva viitorul si trebuie sa marturisesc ca si asta a fost placut. Nu te plictisesti niciodata in situatiile astea, stresul e ceva mai mare dar si satisfactiile pe masura. Intotdeauna mi-a placut sa rezolv probleme pe care le vad pentru prima oara si in perioada asta am avut parte de foarte multe. Mi-a fost destul de simplu sa ma mentin pe linia de plutire, fara evolutii spectaculoase dar fara mari esecuri.

Dar au trecut niste ani (vreo 8) si am inceput sa obosesc. Parca mi-ar trebui din nou un plan. Parca as simti nevoia unei directii in care sa ma indrept. Una clara, cu oaresce obiective. Simt nevoia sa fac putina ordine in lucruri. Imi dau seama, comparand cele doua perioade ca varianta planificata e mult mai simpla. Singura ei problema sunt esecurile. Oriunde exista plan, exista esecuri. Unele mari si dureroase. Viata la liber iti da mai putine satisfactii dar si mai putine esecuri. Planul in esenta inseamna risc. Cu cat planul e mai ambitios, cu atat riscul e mai mare. Dezamagirea poate fi crunta (stiu cum e, am trecut printr-una).

In concluzie, ambele variante au avantajele si dezavantajele lor dar cred ca orice om trebuie sa invete sa raspunda la aceasta intrebare, nu pentru angajare ci pentru propria lui persoana. Ca vrem sau nu, viata fiecaruia din noi e o constructie iar varianta ei la liber nu e altceva decat pauza de masa. Placuta, ca orice pauza de masa dar periculoasa atunci cand inlocuieste pentru prea mult timp constructia.

Luo ye gui gen

Un film atat de pe gustul meu nu am mai vazut de foarte mult timp. Aproape ca nu credeam ca mai e posibil. Unul din putinele filme cu al carui erou principal ma pot identifica fara probleme. Aventurile unui om normal intr-o calatorie anormala. Printr-o lume normala. Fara nevrotici, homosexuali, ucigasi de profesie transformati in bucatari, bucatari transformati in ucigasi de profesie, femei cu centura neagra 200 de dani, nespalati care ajung milionari, milionari care ajung nespalati si mai ales fara sex in grup.

Este vorba despre un chinez care ii promite amicului sau sa-i duca trupul acasa. Si incearca sa o faca pornind cu amicul sau in spinare intr-o calatorie lunga (China e al dracului de mare). Evident, intampina o gramada de probleme, e pe punctul de a renunta, trece prin tot felul de situatii relativ neobisnuite.

Nu exista nici un moment in acest film care sa nu te puna pe ganduri. In ciuda derularii lente, neobisnuite pentru privitorul filmelor de azi, fiecare secunda din film este incarcata de semnificatii. Fiecare intalnire, fiecare miscare, fiecare situatie care apare in calea personajului nostru este arhetipala.

Spre sfarsitul calatoriei, purtand trupul prietenului lui in spate, este depasit pe sosea de o gramada de masini, autobuze, camioane care, evident, refuza sa il ia si pe el. Putin mai tarziu vedem toate masinile oprite datorita unei caderi de bolovani iar eroul nostru ii depaseste usor, usor, fara macar sa se uite la ei. Roata se poate intoarce, fie daca numai pentru scurt timp.

Si nu, nu exista nici o scena de necrofilie.

Filmul a fost la Cinemax. Promo-ul de imediat de dupa film a sunat asa (citez din memorie): Lesbiene si homosexuali, iubirea dintre un arab si o evreica, o relatie intre un profesor si studenta lui. Toti suntem diferiti. Descopera marea cinematografie in August. Gata, pauza s-a terminat, capul la fund.

Ciripim o opera?

Se scrie o opera pe twitter. Scrie chiar bbc-ul despre asta. Oamenii nu mai stiu ce sa faca ca sa capete un pic de atentie. E disperare mare moncher. Se pare ca nimeni nu mai e dispus sa dea bani pe lucrurile scumpe care nu se pot etala instantaneu la cingatoare sau la gat. Opera - o ocupatie scumpa, scumpa pentru cantareti, scumpa pentru proprietarii de teatre, scumpa pentru public. Dar nu-i nimic, democratizam. Facem opera pe twitter.

Ce putem sa mai facem pe twitter? Hai sa incercam electrodinamica cuantica. Sa vedem cum stam cu supraconductibilitatea la temperaturi ridicate. Nanotehnologia e numai potrivita pentru asta mai ales ca e nano, ca si mesajele de 140 de caractere, ca si creierul majoritatii oamenilor...

Scriem o simfonie pe twitter? Proiectam tunelul dintre Marea Britanie si SUA pe facebook? Hai ca e scula de colaborare si conform noilor norme, daca trebuie mult creier el se poate obtine nu numai din cateva creiere bine mobilate dar si din cateva milioane de creiere mai reduse. In definitiv, daca un milion de maimulte bat la masina de scris un milion de ani una din ele va scrie Hamlet. Deci daca un milion de oameni scriu un milion de mesaje fiecare pe twitter o sa rezolvam propulsia hiperliminica si ne dam cu star trekul prin univers.

Abia astept sa se ia primul premiu Nobel pentru o lucrare publicata pe twitter. Ce dracu ne trebuie universitati, conservatoare, academii? Costa bani grei si nu folosesc la nimic. Se rezolva pe twitter. Marile probleme ale unamitatii? Incalzirea globala? Fuziunea la rece? Pai de ce nu ziceti fratilor! Dati un semn pe twitter. Ca in maximum un milion de ani precis milioanele de utilizatori vor rezolva problema. Compunand intre timp cateva opere si niste simfonii acolo, ca sa nu se plictiseasca. Asa cum pe vremuri barbatii adevarati rezolvau lejer problemele omenirii la un joc de table.

Ce-ar fi sa lasati voi unele lucruri pe seama oamenilor care chiar stiu ce fac? Sunt din ce in ce mai putini dar exista. Va rog eu frumos, nu proiectati poduri pe hi5. Nu construiti navete spatiale pe facebook. Nu scrieti opere pe twitter. Nu incercati sa va substituiti singurelor elemente functionale ale acestei societati pentru ca se va duce dracului. Mult mai repede decat se duce acum. Ce-ar fi sa avem un pic de respect pentru oamenii care fac zeci de ani de scoala si sa nu mai avem impresia ca putem si noi, in 140 de caractere, sa fim ca ei?

Carte postala din Sibiu

N-am mai vazut Sibiul de peste 20 de ani, asa ca eram foarte curios sa vad cum a fost aranjat. S-a vorbit mult despre primarul neamt, despre capitala culturala europeana, despre transformarile prin care a trecut orasul. Am petrecut cateva ore in centru, intr-o seara de luni si a doua zi dimineata.

Prima surpriza - centrul orasului era plin. Erau atat de multi turisti cum nu am mai vazut in Romania decat poate la Mamaia pe faleza. Cafenelele erau aproape pline, oamenii viermuiau pe toate stradutele, magazinele aveau aproape toate clienti. Multi straini, in special vorbitori de limba germana dar si francezi, spanioli, americani, etc.

Centrul arata foarte bine. Majoritatea caselor sunt proaspat vopsite, totul e foarte ingrijit, politie peste tot, foarte putini cersetori, bine luminat (nu exagerat).

Totusi e ceva in neregula. Ceva nu mi-a placut, ceva ma face sa nu-mi doresc sa revin. Mi-e greu sa-mi dau seama ce. Poate ca m-a deranjat ca abia daca am facut un pas in afara centrului istoric si imediat am auzit o nenorocita de manea. Poate m-a deranjat gara din Sibiu, care a ramas ca acum 20 de ani. Poate ca m-a surprins neplacut lipsa de imaginatie in meniurile restaurantelor din zona centrala, care aveau toate acelasi meniu subtirel cu gratare, cartofi si doua - trei feluri de paste.

Magazinele care se gasesc pe ambele parti ale aleilor sunt mai degraba destinate locuitorilor orasului decat turistilor. Foarte multe banci, mini-marketuri dar extrem de putine magazine de artizanat, foarte putine spatii destinate obiectelor locului. Mini-marketurile sunt pline de marfa de import iar magazinele de jucarii sunt pline de chinezarii ieftine. E ca si cum am transpune raioanele de la Bucur Obor la parterul unor case de acum 300 de ani.

Impresia cea mai pregnanta e ca locuitorii orasului nu cred prea tare in ceea ce fac. Au acceptat cuminti un proiect, nu au argumente sa-l combata dar in dulcele stil romanesc isi vad de viata lor. Nu vor sa faca parte din acest proiect dar nu vor nici sa i se opuna. Asteapta sa vada cine castiga. De partea cui merita sa fie. Fiinta lor este inca mai importanta decat proiectul. Se e posibil ca asa sa si ramana pentru ca, nu-i asa, fiinta noastra romaneasca verde e mai importanta decat orice.

Probabil ca sunt eu prea sensibil si ca pentru un turist strain toate aceste detalii nu sunt importante. Eu insa, sper ca ceea ce s-a inceput acolo sa se continuie si probabil peste 5 ani merita sa vizitez din nou Sibiul. Poate oamenii din Sibiu vor incepe sa creada in ceea ce fac si vor renunta la maneaua care scoate capul de sub pietrele orasului medieval.

Stefan

A venit vremea sa vorbesc despre Stefan. Stefan, fiul meu, acum are 8 ani si trece in clasa a doua. Aparitia lui pe lume ne-a schimbat complet viata. Nimic din ce s-a intamplat atunci nu ne-a deranjat insa. Toate schimbarile, unele dureroase, au fost pana la urma inspre bine. Un copil aparut oarecum pe neasteptate si care de atunci pana acum continua sa fie o surpriza placuta constanta.

Discutie la un moment dat in masina:

Eu: Stefan, tu crezi ca o sa ai copii cand o sa fii mare?
El: Cred ca da. Spune-mi tu, cum e sa ai copii?
Eu: E bine. Sunt caraghiosi, prostuti dar e placut.
El: Eu cum sunt?
Eu: Cum sa fii? caraghios, prostut.
El: Inseamna ca sunt cum trebuie.

Evident, Stefan e un copil lenes. Stefan nu face diverse lucruri pentru ca vrea sa le faca ci pentru ca intr-un anumit context e mai bine pentru el sa le faca decat sa nu. Ii plac lucrurile vechi, e pasionat de cavaleri, catapulte, arbalete. Interesul lui se termina la momentul aparitiei armelor de foc. Nu par sa-l intereseze decat conflictele personale, cavalerul X se bate cu cavalerul Y. A capatat de-a lungul timpului sabii si pistoale, avioane si galere romane. Intotdeauna a favorizat sabiile pistoalelor, galerele romane avioanelor.

Deseneaza fara a se preocupa de corectitudinea desenului. Daca vrea sa ilustreze o poveste, toate elementele ei sunt abia schitate, nu conteaza ca mainile nu au degete si copacii nu au crengi. Stefan cauta sa obtina cat mai repede povestea pe care si-o doreste. Si vrea sa obtina povestea lui, nu-i plac interventiile din afara.

In rarele momente in care se apropie de computer, ma pune pe mine sa ma joc un joc de razboi iar el isi construieste o replica a jocului meu langa mine pe covor, cu soldatei de plastic. Dupa care, daca eu pierd, ma anunta victorios ca el a castigat.

Ii ia foarte putin sa intre intr-o poveste a lui. Ar vrea sa invite si pe altii dar nu prea reuseste pentru ca el face toate regulile, ceilalti sunt simpli spectatori. Ii este destul de greu sa intre in povestea altora, si intotdeauna incearca sa o schimbe.

Acum cativa ani, a venit acasa intr-o vineri si a anuntat ca trebuie sa mearga la gradinita imbracat in Hercule. Era in perioada greaca. Luni, ajuns la gradinita cu Stefan imbracat in Hercule constat stupoarea de pe fetele tuturor. Educatoarea il intreaba: "in ce esti costumat?" el raspunde "in Hercule". "Dar tema pentru azi era toamna" zice educatoarea, "ce treaba are Hercule cu toamna?". Stefan raspunde instantaneu, fara sa se gandeasca, fara sa ezite: "Hercule s-a nascut toamna".

Nu-i place deloc sa iasa din zona lui de maxim confort. Nu experimenteaza decat rar si cu maxima precautie. Intrebat de ce nu o face, raspunde ca acel experiment nu i-ar aduce nimic in plus, ca el isi poate imagina cum e sa fii intr-un copac inalt si ca ii e frica sa se urce. Si daca s-ar urca, odata ajuns acolo, el stie ca imaginea lui dinainte formata ar fi mai puternica decat realitatea.

De pe la 3 ani mergem cu el la restaurant cand si cand. Acum are 8 ani. De fiecare data cere acelasi lucru: snitel de pui, fara garnitura.

Uratenia binelui cu sila

De cativa ani buni e obligatoriu sa duci o viata sanatoasa la maximum. Orice televizor deschizi, revista, ziar, site, vezi imediat zeci de sfaturi, care de care mai absurde despre cum sa traiesti la nesfarsit, sanatos si cu viata sexuala activa pana la 130 de ani. Toate bune si frumoase zic eu, e frumos sa nu mori. E si mai frumos sa nu mori tanar. Dar presiunea e mult prea mare oameni buni. Cei care aleg sa ignore aceste sfaturi sunt priviti cu din ce in ce mai multa scarba. Mai mult, sunt considerati primitivi, grobieni, tarani prosti. Daca nu esti la curent cu ultimele tendinte in materie de infometare profesionala esti jegos, imputit si meriti tot oprobriul public. Daca vrei si tu sa mananci o ceafa de porc la gratar cu cartofi prajiti esti aproape criminal in serie. Sa-ti aprinzi o nenorocita de tigara? Moarte! Pe rug!

In mod clar esti prost facut gramada. Nu stii, adica, la ce te expui. Ti se explica cu usoara iritare. Fumatul reduce potenta. Friptura de porc? Nuuu, creste colesterolul, trigliceridele, cvadrigliceridele, ce, nu stii? Esti prost? La dracu, orice idiot cu 3 clase facute la fara frecventa iti da imediat lectii despre asta.

Da' daca stiu? Daca am citit toate statisticile cu privire la relatia dintre cancerul de plaman si fumat? Daca stiu sa desenez molecula de colesterol cu pixu pe hartie? Si am molecula de cofeina ca background la computer si pot sa calculez fara efort energiile de legatura dintre atomii de azot din ea? Am voie? Am voie sa aleg sa beau cafea? Sa aleg sa fumez?Sa aleg sa mananc o friptura de porc? Chiar daca creierele voastre sanatoase nu pricep de ce? Va suparati pe mine? Da? De ce?

A, stiu dar nu inteleg. Stai sa vezi ca de fapt nu stiu nimic. Nu se poate sa stiu si sa continui. Asa ceva nu exista. Daca fac toate aceste orori pe undeva ceva nu merge. Communication breakdown. Trebuie sa fiu si mai educat. Si mai multe pliante, emisiuni tv, pentru noi astia cretini care pur si simplu nu pricepem. Plus ca dam un exemplu negativ altora si fie si numai pentru asta ar trebui sa fim supusi unei lobotomii scurte, asa, de seara.

Exista oameni care aleg ca in timpul sexului sa-si care ciocane in coaie. Sau sa se stranga de gat. Ii respectam. Le respectam alegerile. Altii aleg sa nu se spele cu lunile. Le respectam si lor alegerea. Unii isi trec kilograme de otel (chirurgical, atent selectionat) prin piele. E alegerea lor, o respectam. Unii se muncesc sa isi albeasca gaura curului. Cinste lor, o optiune culturala ca oricare alta. Atata vreme cat nu comanda o ceafa de porc. Sau, fereasca sfantul, nu-si aprind o tigara. Atunci se aud imediat sirenele, elicopterele incep sa vuiasca pe deasupra, televiziunile trimit carele de reportaj iar nemernicii sunt arestati si trimisi direct in parnaie.

Oare o fi acceptabil sa-mi tatuez pe buca o friptura de porc? Sau sa imi bag in nas o bucata de otel sub forma de tigara? Sa-mi bag cartofi prajiti in untura in cur? Sa imi gauresc urechile si sa pun rondele de ceapa prajita? Ale dracului contradictii, ce complicata e viata omului modern.

Daca nu pricep ce fac? Imi dau creierul in judecata!

In America, o absolventa a Universitatii New York's Monroe College a dat in judecata universitatea pentru ca in trei luni de la absolvire nu a reusit sa-si gaseasca un job. Se plange ca biroul care se ocupa de cariere de la universitatea respectiva nu a ajutat-o suficient si ca, tineti-va bine, biroul respectiv ii favorizeaza pe cei cu note mari.

Am ras o vreme. Dupa care m-au apucat nervii. Am imbatranit si nu ma mai pot bucura pe deplin de umorul involuntar al prostiei umane. Traind in Romania am devenit prea sensibil. Sa revenim. Trina (asa o cheama), care fusese o studenta mediocra in timpul facultatii, are pretentia ca acum, pe timp de criza, sa-si gaseasca job (nu orice job, unul exact in domeniu) la nici trei luni de la absolvire. Pe diploma ei scrie "business administration degree in information technology". Adica fata vrea sa administreze un business probabil. E profund ofticata ca patronii americani nu s-au repezit sa-i dea afacerile lor pe mana, odata cu un salariu de 500 de mii de dolari pe an plus participare la profit.

Si ce se gandeste ea sa faca? Sa dea in judecata universitatea. Prostia e totala pentru ca nu o va mai angaja nimeni. Nu de alta dar o sa dea firma in judecata dupa primele trei luni pentru ca nu a fost promovata. In ciuda faptului ca si-a facut treaba acceptabil ca si in facultate.

Dupa care mi-am adus aminte ca am mai intalnit atitudinea asta in formele ei benigne, la oameni (unii tineri) care au impresia ca li se cuvine un anumit job. Hai sa ne lamurim cu ocazia asta. Nimanui nu i se cuvine nimic. Totul se castiga cu munca (sau cu prieteni securisti) iar dupa ce se castiga trebuie munca (sau sa ramai prieten cu securistii) ca sa pastrezi ce ai castigat. Faptul ca faci o facultate la futu-i pomana ma-sii nu obliga pe nimeni sa te angajeze. Nici daca o faci perfect nu e nimeni obligat desi, nu stiu cum dracului se intampla, cei care termina intre primii 10 si nu sunt sociopati isi gasesc de munca fara probleme. Dar asta se intampla, nu-i asa, pentru ca sunt favorizati de toata lumea dupa cum se plange Trina. Favorizati adica pe nedrept. Notele alea nu au importanta, nu?

Iar procesomania asta americana... ma lasa fara cuvinte. Dupa ce o cucoana a castigat 640000 de dolari pentru ca si-a varsat cafeaua in poala si a fost surprinsa ca era fierbinte, acum ar fi culmea sa castige Trina procesul cu universitatea. Ar pune capac. Ma gandesc si la alte procese care vor veni:

• Sa dai in judecata patronul unui bar daca n-ai putut sa agati o tipa in barul lui timp de 2 saptamani.
• Sa dai in judecata comitetul olimpic pentru ca nu ai putut sa alergi 42 km la maraton.
• Sa-ti dai parintii in judecata pentru ca ai putza prea mica.
• Sa-mi dau eu parintii in judecata ca m-au nascut contemporan cu adunaturile astea de maimute decerebrate.

Madonna si bulgarii

Am un amic care e din cale afara de fascinat de poporul bulgar. Crede ca in poporul bulgar se pot regasi toate calitatile pe care poporul roman nu le are. Eu am fost fascinat de fascinatia lui o vreme, ca de orice lucru pe care nu il pricep. Cum sa fii fascinat de poporul bulgar? Cum sa fii fascinat de poporul roman? Totusi, au fost si sunt pe lumea asta babilonbieni, egipteni, mayasi, incasi, greci, romani, francezi, englezi, americani....

E, uite ca poporul bulgar se razbuna pe mine si imi ofera o mostra de inteligenta fascinanta (citita aici) care m-a lasat cu gura cascata cam jumatate de ora. Sa va zic. Din ratiuni care imi scapa, Madonna (curvistina cantareata, nu statuile alea de prin muzee) s-a hotarat sa cante in Bulgaria (cum de altfel umbla vorba ca vine si in Romania). Tot ea, Madonna, s-a gandit sa zica si ea ceva dragut la radio cu gurita ei atat de mult utilizata. Si a zis Madonna in limba engleza ca se pare ca nerusinata nu stie limba bulgara. A zis asa:

Hello Bulgaria, this is Madonna and I expect to see you at the August 29 show in Sofia, in Vassil Levsli Stadium

Consiliul pentru Media Electronică din Bulgaria a stat un pic si s-a gandit (la un castravecior murat) si a tras concluzia ca ce facu femeia la radio e reclama in alta limba decat cea bulgara si ca e interzisa. Si au dat amenda radioului cu pricina.

Eu ma intreb asa. Cati or fi fost oamenii aia din consiliu? Macar 8 sau 10? Nu s-o fi prins nici unul ca e cumplit de ridicol? Ca or sa-i rada si curcile? Mai rau: ca or sa-i rada pana si romanii?

Mi s-a luat de neconventional

Cine mai stie pe undeva, ascuns, un lucru conventional, sa mi-l arate si mie. Pentru ca unde intorc ochii, orice este neconventional, spulbera barierele, etc. Sunt mii de platitudini indreptate in aceeasi directie. Orice rahat produs zilele astea este descris ca avangardist si neconventional, altfel.

Deci conventionalul e un lucru rau. E nasol. Conventiile alea sunt facute pentru a fi sparte de oameni neconventionali. Ba neconventionalilor! De unde gasim pe cineva sa faca alte conventii atat de repede cat le spargeti voi?

Mie unul mi-ar fi cumplit de rusine sa mai folosesc cuvintele astea. Ce faci? Ma cac, dar ma cac altfel. Cum adica altfel? Nu stiu, altfel, neconventional. De jos in sus. De la dreapta la stanga. Cu o mica volta la final. Si fara sters la cur care e asa de plictisitor si conventional.

Chestia asta imi produce cand amuzament cand nervi. Nici nu stiu cum dracu sa descriu senzatia - mi se pare incredibil ca oamenii sa se scalde intr-o asemenea imbecilitate. Imbecilitate atat de pura, atat de nealterata de vreun pic de creier. Imbecilitate cu totul conventionala, clasica, veche de cand lumea si in care nimeni n-a reusit sa faca vre-o zgarietura avangardista. Uneori asta ma amuza. Alteori ma enerveaza. Asa e cu prostia.

Nu intamplator neconventionalul asta e legat in principal de arta si de cultura. In inginerie nu merge. Ca n-ai cum sa faci un aspirator care, in mod neconventional, sa sufle aer in loc sa-l aspire. De aici si dispretul superior afisat de neconventionali fata de plicticosii care fac aspiratoare.

Evident, totul nu e decat fum. In continuare conventiile functioneaza. Aspiratoarele aspira, masinile au volan (ce scarbos) iar avioanele au aripi (vai ce plictiseala). Printre marea de oameni conventionali care isi fac linistiti treaba si care tin lumea asta in functiune apar sporadic caraghiosi neconventionali care au impresia ca ceea ce fac ei "sparge barierele".

Si pentru ca totul e fum, neconventionalii sunt extrem de agresivi. Si se sprijina unul pe altul. Pentru ca stiu si ei ca e suficienta o miscare gresita si li se va descoperi impostura. Si se va rade de ei si vor ajunge conventionali. Ca nu e nimic mai conventional decat impostorul. In special in Romania.

humanoizii cu sepci portocalii (caput aurantium)

I-am vazut pentru prima data in restaurant, la cina. Erau cam 10. Erau si 10 femei cu ei. Stateau la o masa lunga, barbatii ocupand jumatate si femeile cealalta jumatate. Intre barbati si femei era de fiecare parte a mesei un scaun gol. Se purtau ca si cum tot complexul trebuia sa auda ce spun. Vorbeau o limba ciudata, presarata cu cuvinte romanesti.

Astazi au venit pe plaja. Purtau toti sepci portocalii. Femeile nu erau cu ei. Vorbeau la fel de tare, aflati la 20 de m unul de altul. Purtau toti sepci portocalii. Printre cuvintele ciudate tasneau cand si cand cuvinte romanesti ca: "tarie de caracter", "bun simt", numai notiuni pozitive. Aparent, indiferent ce limba vorbeau, ea nu continea aceste notiuni.

Voci groase, parca ingrosate artificial. Femeile au fost la piscina in timp ce ei au venit pe plaja. I-am revazut astazi la pranz. Acelasi aranjament la masa. Femeile, ca si data trecuta nu vorbeau. Barbatii insa vorbeau pentru un intreg parlament. Si tare. Tare de se zguduiau geamurile. La un moment dat, barbatii au plecat de la masa, dand semnalul femeilor ca au voie sa vorbeasca. Femeile raman si incep sa vorbeasca. Nu stiu care din cele doua sexe era mai insuportabil, zgomotele guturale de joasa frecventa a barbatilor sau zgomotele guturale de si mai joasa frecventa a femeilor. Toate cele zece femei la un loc aveau cam tot atata feminitate cat un cauciuc de tractor.

Uitandu-ma la ei am senzatia din ce in ce mai acuta ca antropologii fac o greseala. Taxonomia biologica are un principiu simplu, daca doua organisme nu seamana prea tare unul cu celalalt, ele sunt puse in doua grupe diferite si capata nume diferite. Am avut aceasta senzatie, extrem de puternica, uitandu-ma la ei zilele astea. La ei si la toti ceilalti oameni din jurul lor. Undeva se face o greseala. Astia nu sunt oameni la fel ca mine. Trebuie sa li se creeze un grup separat, cu alt nume.

Universitate cu ejaculare precoce

Societatea umana functioneaza dupa legea cererii si ofertei. Indiferent ca e capitalista, comunista, feudala, sau orice alt cuvant invatat la istorie, daca exista o cerere pentru un anumit lucru mai devreme sau mai taziu se va gasi cineva care sa-l ofere. Viata ar fi mult mai simpla daca acest principiu fundamental ar intra odata in creierul centimetric al unora.

De ceva vreme se vorbeste de Universitatea Spiru Haret si de metodele acesteia extrem de eficiente de a creste numarul de absolventi de facultate din Romania. Toata lumea e suparata. Toata lumea vorbeste despre sistemul de invatamant de cacat din Romania, despre profesori idioti, despre furturi pe fata si asa mai departe. Toata lumea uita un lucru care mie (ca fost membru al unei universitati) mi se pare elementar: Dragii mei, asta ati cerut. Asta cereati si pe vremea cand eram eu in sistem. Nu pot sa uit scarba cu care ma privea o intreaga sala cand spuneam ca trebuie sa invete x si y. Cand le spuneam ca trebuie sa inteleaga ce invata. Ca nu le pot da o reteta simpla, din 3 pasi, pentru a trece examenul z.

Intrebarile lor erau relativ omogene. La ce imi foloseste mie in viata sa stiu asta? Sau ailalta? Putem sa trasam o linie groasa si continua intre ce imi ceri tu sa invat si gestul x pe care eu il voi face repetat si care imi va aduce bani? Putem sa calculam ROI? Ca daca nu, nu vreau sa invat. Nu ma intereseaza. Nu am timp. Am treaba, mai importanta. Cer de pe acum scuze acelor studenti care chiar au vrut sa invete, nu i-am uitat, dimpotriva.

Din pacate invatamantul nu functioneaza asa. Nu se stie ce anume o sa faca studentul X cu viata lui. Nu se stie ce specializare va face, nu se stie unde se va angaja, nu se stie cu ce se va ocupa dupa absolvire. Programa universitara nu e o stiinta exacta. Sunt multi oameni care se muncesc pentru chestia asta, aici si in alte universitati din top 500. Dar ce stiu ei?

Da, invatamantul universitar romanesc are multe probleme. Salariile foarte mici au determinat plecari masive acum multi ani (printre care si a mea). Tot ele au determinat o sete de avansare pana la gradele didactice maxime, din ratiuni financiare, avansare facuta cateodata fortat. Finantarea facultatilor dupa numarul de oi pe cap de cioban nu a ajutat deloc.

Da, exista facultati in care toti sunt profesori universitari (gradul maxim). Exista profesori care dicteaza acelasi curs de 30 de ani. Or fi si profesori care iau spagi (eu nu am vazut asta dar lumea e mare). Dar exista si locuri in care se face cercetare avansata, exista oameni care sunt apreciati peste tot in lume, exista rezultate remarcabile. Dar nu despre asta e vorba, nu?

Universitatea Spiru Haret a aparut datorita cererii. Cererii de diplome pe bani. Nimeni nu se mai gandeste la facultate. Ma duc la psihologie. De ce? Pai vreau sa lucrez in domeniul x. Marketing. De ce? Pai vreau sa lucrez in vanzari. Practic timpul petrecut in facultate nu intereseaza pe nimeni, doar finalitatea obtinerii bucatii de hartie. Nimeni nu mai zice "ma duc la fizica pentru ca vreau sa inteleg cum functioneaza universul". Aceasta fiind situatia, s-a gasit cineva care sa ofere asta, imbogatindu-se pe parcurs. Societatea a acceptat aceasta ejaculare precoce universitara. E o mare ipocrizie sa afirmam ca nu am stiut. Toata lumea a stiut. Studentii au stiut ca se obtine usor o diploma. Ministerul a stiut sau ar fi trebuit sa stie de cand a inceput sa trateze universitatile ca pe fabrici de diplome. Companiile care i-au angajat pe acesti absolventi au stiut. Care e problema? De ce ne suparam acum?

Din 1991 se vorbeste despre eficienta sistemului universitar. Iata ca a devenit eficient. In singurul fel in care putea sa devina eficient. Studentii castiga diplome, profesorii castiga bani, universitatea la fel. Este atat de eficient ca a dus la scaderea preturilor pe piata. A, nu se mai invata nimic? Si? Pe cine deranjeaza? Invatatul sta in calea eficientei. Un student care nu absolva facultatea pentru ca e prea grea inseamna niste bani pierduti. In lumea eficientei banii pierduti nu sunt buni.

IANAL

IANAL - un acronim care se foloseste in grupurile de discutii si care inseamna I Am Not A Lawyer. Utilizat de regula cand ceea ce spui are legatura cu legile dar tu nu esti avocat. Deci, IANAL. Dar, ma gandeam la un moment dat la cum sunt structurate societatile noastre democratice sau pseudo-democratice cand vine vorba de legi. Avem un Parlament care trebuie sa aprobe legi. Avem o gramada de entitati care propun noi legi. Nu stiu sa fie nimeni al carui job sa fie sa distruga legi.

Legile depind un pic si de context, de moment. De aceea, uneori, anumite legi vechi se abroga. Tot printr-o lege. Deci dam o lege care spune ca o alta lege nu mai exista. Oricum, numarul de legi creste. Iar cei platiti sa faca asta au din ce in ce mai multe scoli, sunt din ce in ce mai inteligenti. Drept pentru care, legile sunt din ce in ce mai stufoase, mai intortocheate.

Ne trebuie un anti-parlament sau ceva de genul asta. Un organism care sa distruga legi. Sa le stearga din toate scriptele, ca si cum nu ar fi existat. Nu numai noua, orice tara ar avea nevoie de asa ceva. Cu cat tara e mai veche, cu atat viata e supusa mai multor legi. De obicei legile fundamentale se dau repede si se rafineaza tot repede. Ce fac armatele de oameni care sunt platiti pentru a da legi dupa ce au dat toate legile importante? Se pot opri? Pot macar sa ia o pauza? Probabil ca nu, probabil ca vor da legi in continuare, luand in colimator lucruri din ce in ce mai mici, comportamente locale sau chiar individuale.

De ce e asta o problema? Pai e simplu, intr-un astfel de sistem poti deveni infractor fara sa vrei. Poti sa doresti din tot sufletul sa traiesti conform legii si sa nu ai cum. Sunt prea multe. In majoritatea societatilor vechi, toti oamenii incalca legi ici-colo, nu pentru ca vor ci pentru ca nu au cum sa nu o faca. Oricarui guvern ii convine treaba asta, chiar daca nu o urmareste in mod direct. Oricine decide sa faca scandal pe o tema sau alta poate fi imediat linistit explicandu-se ca nu are credibilitate pentru ca e un infractor de rand.

Marie-France si Ionescu

Se discuta de ceva vreme despre Marie-France Ionesco, fiica lui Eugen Ionescu. Sunt ziarele pline de titluri razboinice de genul: Românitatea lui Ionesco, „o tinichea” pentru fiica sa - Evenimentul Zilei, „Mă opun ca Ionesco să fie recuperat ca scriitor român” - tot Evenimentul Zilei, si asa mai departe. Mi-a placut intotdeauna Eugen Ionescu si pe chestia asta am sapat un pic pe Internet sa vad cum sta treaba.

Intai sa lamurim un pic chestia asta cu Eugen Ionescu - scriitor (dramaturg) roman sau francez. E cam francez. De origine romana dar suficient de francez. Da, s-a nascut in Romania. A studiat in Romania. A si scris un pic in Romania (nu teatru insa). Ne putem lauda cu el? Eu zic ca putem. Un picut. Cu gingasie, nu cu trompete. Are vreunul din noi vreun merit in opera lui? NU! NU si NU si NU! Terminati cu prostiile astea. Ne infoiem in pene cu cei cativa intelectuali de marca din perioada interbelica care si-au trait aproape toata viata in exil. Nu avem nici un merit in existenta lor. Tara asta nu a facut nimic pentru ei. Dimpotriva, i-a interzis cat a putut, si-a batut joc de ei cat a putut iar acum se gaseste cate un caraghios ca Alexandru Dabija sa-si bata joc de ei in continuare.

E greu de spus insa ca viata traita in Romania nu a avut nici o influenta asupra lui Eugen Ionescu. E greu de spus ca daca si-ar fi trait toata viata in Franta iar tatal lui a fi fost un pescar din Marsilia ar fi fost la fel. Nu putem jupui felii din oameni dupa cum ne vine la indemana.

De aceea, nu o pricep nici pe Marie-France. E adevarat ca scrisorile publicate de ea sunt pline de lucruri de bun simt. Sigur, inteleg de ce nu a vrut ca teatrul condus de Dinu Sararu sa puna in scena Rinocerii. Dinu Sararu era o zdreanta comunista vopsita putin si repusa in functiune de catre alta zdreanta mai cunoscuta, Ion Iliescu. Dar nu pricep de exemplu de ce o deranjeaza ca un teatru din Romania sa joace o piesa de-a lui Eugen Ionescu in alta tara, in limba romana. Ce dracu? Ar trebui sa poata sa joace si in limba japoneza daca vrea. De ce nu ii convine sa se sarbatoreasca centenarul Eugen Ionescu in Romania? Care o fi problema? Daca vor sa sarbatoreasca centenarul Eugen Ionescu in Congo? O fi o problema? Sau daca vrea Romania sa sarbatoreasca centenarul lui Ibsen? Declara "presedintele Norvegiei" razboi?

Eugen Ionescu s-a nascut in Romania. Eu m-am nascut in Romania. Cam aici se termina asemanarile dintre mine si el. Dar oricum, NICI EU NU VROIAM SA MA NASC AICI. M-as fi simtit mult mai bine sa ma nasc la Paris, ce dracu? Aia e. S-a nascut in Romania. Atat. E cum vrea ea, dramaturg francez. Romania e o tara de cacat. Marie-France trebuie sa se invete cu dualitatea asta. Asa cum, la nivelul meu, mult mult inferior lui Eugen Ionescu a trebuit sa ma invat si eu. Si inca nu am reusit pe deplin.

Asa ca, as avea rugamintea ca d-na Marie-France Ionesco (a carei retinere fata de Romania o inteleg) sa aiba un pic de mila si fata de noi, astia care ne-am nascut in Romania desi nu trebuia. Sau ar fi fost mai bine sa nu. Nu suntem de talia tatalui ei si nici nu avem pretentia. Avem insa pretentia ca, din anumite puncte de vedere, si noi suntem pe aici din greseala.

Sa mai interzicem un pic

Polonezii vor sa dea o lege (ma rog, sa extinda una existenta) prin care se interzic tricourile cu propaganda fascista, comunista, etc. Polonezii se plictiseau probabil. Marile lor probleme au fost rezolvate. Uniunea Europeana, Nato, etc. Acu s-au decis sa se ocupe de altele. De interzis tricourile cu che Guevarra.

Sa ne intelegem. Nu pot avea decat dispret pentru cei care poarta tricouri cu che Guevarra. Omul a fost un criminal. Un criminal cu ideologie e la fel de criminal ca unul fara ideologie. Daca porti asa ceva pe piept esti ori prost ori imbecil. Dar de aici si pana la a interzice chestia asta e drum lung. Si care ar fi motivul? Are cineva impresia ca daca o adunatura de pusti tembeli au chiloti cu che Guevarra desenat in dreptul curului or sa starneasca o revolutie comunista? Nu e nici un pericol, nu va faceti probleme. Nu de alta dar astia abia se chinuie sa rezolve revolutia din proprii lor chiloti.

Ma sperie infinit mai tare adunatura de functionari de stat cu mana pe stampile decat pustii tembeli cu maimutoiul argentinian pe tricouri. Functionari care continua sa incerce sa ne spuna noua ce tricouri sa purtam. Ce fel de chiloti. Care ne obliga prin lege sa fim buni, destepti si devreme acasa.

In Bucuresti, pe la Piata Muncii exista o biserica. Parohul bisericii s-a gandit sa tranteasca o statuie cu Antonescu in curte. Nu din fascism, pur si simplu Antonescu a fost unul din ctitorii acelei biserici. Dupa ceva scandal, bustul a fost acoperit cu o bucata de tabla. Gata, ne-am linistit. Revolutia fascista care se pregatea in subsolurile bisericii a fost prevenita. Sa ne odihnim in pace.

Nu mai are nimeni simtul ridicolului?

Small trip to the Dark Side

De regula reusesc sa navighez elegant printre Libertati, Clickuri si Cancane, OTV-uri si altele. Dar cate o data sunt prea multe si ma mai lovesc de unul sau altul. Azi a fost sa fie un Click. In care am gasit un articol abracadabrant. Povestea, pe scurt e destul de hilara in sine: un preot a incercat sa se sinucida pentru ca nevasta lui il insela cu un calugar. Povestea e oricum fantastica dar (scuzati referinta) diavolul e in detalii. Care suna asa:

Pe preot il chema Militaru. Nici ca se putea nume mai potrivit pentru un slujitor al lui Dumnezeu. Preotul a incercat sa se sinucida. Ce nu trebuie sa faca un crestin (mai cu seama preot) nici in ruptul capului? Exact, sa se sinucida. Evident, n-a reusit. Cine l-a impiedicat de la sinucidere? Un medic pe care il chema Salbatecu.

Si acuma vine bomboana de pe coliva (nu m-am putut abtine). Superiorii preotului i-au recomandat sa se calugareasca. Imi si imaginez discutia.
"Ce e ma cu parintele Militaru?"
"Pai, a incercat sa se sinucida!"
"Doamne iarta si pazeste! Ce diavol l-a smintit in halul asta?"
"Femeia! Il insela nevasta! Cu un calugar!".
"A, bun. Sa-l trimitem la manastire. Sa-l facem calugar. Sa ii dam ocazia sa se razbune pe toti preotii din judet! A, aveti grija sa nu il puneti in manastirea unde e calugarul ala cu care il inseala nevasta"

Castigam sau o frecam?

Cultura americana imparte oamenii in castigatori si pierzatori. Nu exista nuante, nu exista variante intermediare. Majoritatea filmelor americane vorbesc despre bine si rau, la modul absolut. Ori esti bun, ori esti rau. Noi pe aici prin Europa suntem cica mai destepti. Privind cu superioritate si dispret la semenii nostrii de peste balta, noi recunoastem nuantele de gri. Noi intelegem ca nu exista bine absolut sau rau absolut. Nu exista castigatori absoluti sau pierzatori absoluti.

Chestia asta imi sta de ceva vreme in minte si intotdeauna am incercat sa inteleg cum de americanii sunt asa de (aparent) limitati. Pana cand, la un moment dat am inteles ca de fapt nu e vorba despre cum e omul toata viata lui, de dimineata pana seara. E vorba despre decizie. Cu toate nuantele si adancimile fiintei umane, vin in fata oricui momente in care trebuie sa avem curajul sa decidem ca vrem sa castigam. Sau ca vrem sa fim buni. Fara subterfugii. Fara incercarea de a nuanta lucrurile. Sa acceptam ca pentru a castiga e nevoie de multe ori sa parasim bunatatea. Sau pentru a fi buni trebuie sa acceptam sa pierdem.

Numarul imens de nuante de gri de prin aceasta parte a lumii ne impiedica sa luam decizii. Ne face nehotarati chiar si atunci cand trebuie sa nu fim. Cand lucrurile sunt foarte simple si teoretic nu ar suporta prea multe discutii. O frecam prea tare. Cautam scuze celor mai cumplite crime. Incercam sa afirmam ca toti oamenii sunt la fel. Ca nu exista castigatori. Ca nu exista oameni care pot decide sa fie buni. Pe cine favorizeaza asta? Tocmai pe ceilalti. Pe cei care aleg sa calce in picioare alti oameni, sau sunt incapabili de a castiga ceva vreodata.

Nu suntem toti la fel oameni buni. Un criminal in serie nu e la fel ca mine, indiferent de cat de nefericita i-a fost copilaria. Un om care nu paraseste canapeaua si se joaca FIFA manager nu e conducator de club de fotbal. Toate micile decizii pe care le luam in viata noastra se reduc la aceste doua elemente extrem de simple care nu se suprapun intotdeauna: vrem sa castigam? sau vrem sa nu ne batem jos de altii? Suntem dispusi sa facem tot ce putem pentru una sau cealalta? Sau vrem sa fim cu curul in doua luntrii ca sa ne putem privii in oglinda cu toata complexitatea noastra cultural-filozofica si sa putem juca oricand oricare din roluri, mintindu-ne de fapt cu nerusinare?

Despre cand voi pleca la drum

Am petrecut, cumulat, mai mult de 1 an afara din Romania. Cea mai lunga perioada a fost in Italia, la Torino, 4 luni. Am mai fost la Marsilia, la Cambridge si in multe alte locuri unde am stat foarte putin. Cu toate astea, am simtit intotdeauna ca am invatat enorm din aceste calatorii. Chiar daca multe locuri imi erau oarecum familiare din carti, filme si diapozitive. Cand am ajuns prima data in Venetia stiam locurile aproape pe dinafara. Cu toate acestea, am avut un sentiment unic la iesirea din gara vazand peisajul. Care era in acelasi timp strain si familiar. Si unic. Un sentiment de bucurie si de victorie. Ajunsesem acolo unde, cu cativa ani inainte nici nu puteam spera. Vedeam in fata ochilor peisaje incredibile pe care le stiam din fotografii dar aproape ca nu le crezusem adevarate.

Au trecut niste ani si aproape ca am uitat cum e. Aproape ca nu mai stiu cat e de fascinant sa descoperi alte locuri, alti oameni, si sa le descoperi personal, nu prin intermediul documentarelor. Cat e de emotionant sa vezi Colosseumul cu proprii ochi, nu cu ai altora. Televizorul are un efect neplacut - cumva face totul egal, totul la fel de accesibil (aparent). Cand ajungi sa pui mana pe turnul Eiffel iti dai seama ca, desi l-ai vazut de 1000 de ori la televizor, nu ai trait nici pe departe aceeasi emotie.

Peste tot pe unde m-am plimbat mi-au atras atentia cupluri de oameni in varsta care, ca si mine, cautau aceasta emotie. Nu sunt niciodata grabiti, nu se imbulzesc la cozi pentru a intra in muzee, se dau discret la o parte din calea raurilor de turisti care nu reusesc sa-si dezlipeasca aparatul de filmat de pe ochi. De fiecare data cand ii vedeam, imi promiteam ca la varsta lor, eu si cu sotia mea vom face acelasi lucru. Vom calatori de-a lungul si de-a latul pamantului incercand sa vedem cat mai multe cu ochii nostrii. Vom inchiria un Cadillac decapotabil si ne vom plimba pe route 66. Vom vizita marele canion. Ne vom urca, gafaind pe treptele piramidelor din America de Sud si vom vizita Insula Pastelui. Nu vreau sa descopar locuri de care nu a auzit nimeni. Vreau sa vad cu ochii mei locurile care, indirect, m-au adus pe mine si pe restul lumii acolo unde suntem acum. Locurile care au insemnat infinit mai mult pentru omenire decat ne dam uneori seama.

Oameni buni, daca-mi permiteti un mic sfat, nu pierdeti nici o sansa sa calatoriti. Nu ezitati sa plecati si sa vedeti alte lumi. Eu mai am un pic de asteptat dar nu va faceti probleme ca voi fi acolo peste ceva timp.

Cum sa fii destept 1. Hermeneutica hermeneuticii

Aparut ici-colo pe la televizoarele patriei in special la emisiunile pretentioase, cuvantul hermeneutica isi face usor-usor loc in fondul lexical de baza a limbajului celor care vor sa para destepti. Ce inseamna in mod exact? O metoda de identificare a semnificatiilor profunde ale unor texte complicate. Un soi de comentariu la romana pe texte foarte dificile (in special texte religioase). Un om obisnuit care nu e nici filozof si nici teolog va folosi cuvantul hermeneutica de vreo 20 de ori in toata viata.

Dar nu e pacat? Un cuvant asa frumos, care suna asa bine, cu multe e-uri? Cum putem sa-l folosim in limbajul de zi cu zi ca sa parem mai destepti? Decat suntem? Pai extinzandu-i semnificatia putin. Adica punand un egal usor ilicit intre hermeneutica si intelegere. Si astfel, fraza: "mi-e lene sa pricep ce scrie pe biletul de tramvai" devine: "Nu fac hermeneutica textului de pe biletul de tramvai". E? E? Nu suna cool[t]?

Iata un exemplu gasit la intamplare pe internet:

"Hermeneutica introspecţiei personale în comunicarea de afaceri"

Vedeti? Ce va ziceam? Nu e beton? Trecem repede peste aia cu introspectia personala ca nu am ajuns la capitolul introspectie.

Hai sa dam si cateva exemple:

1. 1. La carciuma cu colegii. Ospatarul aduca mai putin meniuri. Alegi unul din comeseni si ii spui: "Dupa ce termini hermeneutica pe meniul ala sa mi-l dai si mie".
2. 2. In tramvai, ti se cere permisul. Controlorul intarzie putin cu cititul datelor. Zici: "Faceti hermeneutica pe abonamentul meu?"
3. 3. La serviciu. Ai primit ceva de citit. Te intreaba seful: "ai citit ala?" Tu zici (evident) "Da" El te va intreba ceva din el. Tu ii spui: "L-am citit, nu am stat sa fac hermeneutica pe el".

Bun, cred ca toata lumea a prins ideea. Exista si contraindicatii. E un cuvant putin folosit, inca neintrat in vocabularul comun. Trebuie folosit cu atentie, maxim o data la doua zile, in grupuri diferite. Atentie ca in grupul respectiv sa nu fie vreunul care sa stie exact ce inseamna pentru ca se obtine efectul invers.

In care se arata de ce iertarea poate fi uneori daunatoare

De ce ne deranjeaza asa tare pe noi astia mai batrani colaborarea cu Securitatea? Au trecut 20 de ani de atunci. In multe cazuri nu e clar daca omul in cauza a fost un mizerabil sau a fost pur si simplu depasit de situatie. Mai mult, verdictul de colaborator poate fi si el dubios. Atatea necunoscute... De ce sa distrugem viata unui om pentru ceva imposibil de dovedit?

Deranjul meu in problema asta nu e unul moral. Nu e unul emotional. E altfel. Apreciezi un om pe baza realizarilor lui. Apreciezi realizarile lui pentru ca, traind in aceeasi lume cu el cam stii ce efort, intuitie, inteligenta sunt necesare pentru fiecare realizare in parte. In ultima instanta, apreciezi un om pentru ca e foarte bun in ceea ce face si acest lucru ti se releva observand ce a facut si ce face.

Un om care a colaborat cu Securitatea a eludat regulile jocului si sunt sanse sa le eludeze in continuare. Da, e de apreciat ca un oarecare a reusit sa ajunga director de fabrica. Inseamna ca a fost capabil, atat profesional cat si personal. Cu o exceptie. Daca si-a turnat colegii. Atunci nu se stie daca e destept, nu se stie daca e bun organizator, nu se stie nimic. Poate e si nu s-a putut altfel. Poate nu e si s-a descurcat si el cum a putut.

Eu nu am o problema cu existenta oamenilor mai destepti, mai bogati, mai capabili decat mine. Sunt dispus sa ii admir fara ezitare. Daca nu au trisat. Daca au trisat, atunci nu mai stiu daca sunt mai desptepti sau mai capabili. Poate sunt imbecili. Cum sa admiri un imbecil (in special unul care nu e cantaret la moda)? Ce sa admiri la el in conditiile in care totul poate sa fie fals?

Ierarhia sociala e foarte importanta. Respectarea intr-o oarecare masura a regulilor jocului e foarte importanta. Altfel se intampla ce se intampla acum la noi - neincredere totala. Nu exista modele demne de urmat pentru ca majoritatea oamenilor de succes sunt dubiosi. Si putinii care nu sunt, se pierd in anonimat.

Cum rezolvam asta? Prin iertare? Nu se poate pentru ca nu acolo e problema. Problema e eliminarea neincrederii. Cel putin teoretic, am putea sa rezolvam prin eliminarea celor care au colaborat. E posibil sa sufere si niste oameni mai putin vinovati, care au dat si ei o semnatura? Da. Trebuie sa acceptam asta, macar la nivel personal. Poate ca la nivel social e imposibil. Dar la nivel personal se poate. Si e foarte important. De aceea, eu de cate ori am o banuiala ocolesc persoana. Poate nedreptatesc niste oameni. Le cer scuze, voi continua sa o fac. E mult prea important pentru mine. Poate la un moment dat o sa pot si eu sa admir niste conationali de-ai mei care au avut realizari impresionante, fara impostura.

Odihniti-va in pace... odata!

A murit Michael Jackson. Nu despre asta vreau sa scriu. Dat fiind ca e complicat sa te plimbi pe Internet fara sa dai peste discutii despre Michael Jackson, plimbandu-ma pe Internet, am dat. Multe. Mi-a placut mai demult Michael Jackson asa ca am inceput sa citesc, sa vad si eu ce zice generatia Internetului despre el. Zice ce zice despre orice - unii de bine, altii de rau.

Dar, nici despre asta nu vreau sa scriu. E momentul sa se auda un tipat de undeva - Da despre ce dracu' vrei sa scrii omule? E, pregatiti-va ca vine. Citeam comentarii cum spuneam. Si vad ca peste tot aparea acronimul R.I.P. RIP pentru Michael zice unul. Michael a fost o mizerie umana, RIP pentru Gigel - zice altul. RIP in sus, RIP in jos. Si la romani, si la straini. Si stateam eu ca prostul si ma intrebam - ce dracu e RIP ala? Ca era o vreme cand mai stiam si eu acronime d-astea de internet (LOL, ROTFL, etc). P-asta insa nu. E, si cum stateam eu asa, m-a lovit revelatia. TREBUIE sa fie prescurtarea de la Rest in peace. Adica odihneasca-se in pace in limba engleza. Adica ce scriu unii pe morminte. Unde vine de fapt de la Requiescat in pace.

Si m-au apucat dracii. Futu-le muma in cur de neispraviti, omu moare si lor le e lene sa scrie dracului o fraza. Nici macar atat bruma de efort si respect nu merita amaratul ala. Ce sa mai zic de conationalii nostri? Nu zic OIP pe romaneste, zic RIP pe englezeste. Man, we're so fuckin' smart. WE'RE SO FUCKIN' GOOD.

Am momente in care asa mi se ia de lumea asta...

N-ai carte, ai film

De multe ori lipsa de educatie formala este utilizata ca scuza pentru comportamentul inadecvat. "Nu e vina lui, parintii lui au fost saraci si n-au avut bani sa-l dea la scoala". Este oare asa? E nevoie de scoala ca sa intelegi putin lumea din care faci parte? Trebuie sa citesti marii filozofi pentru a sti cum sa traiesti? Ei bine, nu. Trebuie sa vrei. Si aici apare amuzamentul. Scoala e extrem de ineficienta cand vine vorba de chestiuni elementare, de bun simt. Da, scoala poate sa te scoata specialist in electrodinamica cuantica. Sau neurochirurg. La nivelul bunului tau simt si al intelegerii lumii in care traiesti, scoala nu ajuta decat indirect.

Si atunci? Inseamna ca avem scuze sa fim prosti si nesimtiti? NU. Nu avem. Lucrurile importante de invatat cu privire la aceasta lume sunt peste tot. Trenuie doar sa vrei. Iata trei replici din Matrix, episodul 2, film care nu a fost conceput special pentru laureatii premiului Nobel.

Despre politica

Councillor Harmann: Old men like me don't bother with making points.
Neo: Is that why there are no young men on the council?
Councillor Harmann: Good point.

Interesant! Deci iata de ce societatile au facut intotdeauna eforturi sa fie conduse de oameni mai in varsta si nu de tineri. Tinerii sunt nesabuiti. Pentru ei poate fi mai important sa isi umileasca partenerul de discutie decat sa aiba dreptate. Tinerii vor multe de la viata, batranii vor mai putine. Sunt mai multe sanse ca batranii sa nu mai fie interesati atat de tare de persoana lor si sa poata sa munceasca pentru societate. De aici sfatul batranilor. Nu sfatul tinerilor.

Despre alegeri

The Oracle: We can never see past the choices we don't understand.

Suntem, in mare masura, consecinta directa a alegerilor pe care le facem. Facem alegeri in functie de ceea ce credem noi ca vor fi consecintele acelor alegeri. Pentru a putea evalua corect consecintele trebuie sa intelegem ce alegem. Trebuie sa intelegem exact care sunt alternativele. Trebuie sa evaluam cat putem de corect situatia. Adica trebuie munca. Daca nu intelegem ce avem de ales, putem sa dam cu banul pentru ca in realitate, neputand vedea dincolo de alegerile pe care nu le intelegem, nu alegem, avem doar impresia ca o facem. Nu e o decizie educata ci una intamplatoare. Iar acea decizie intamplatoare, chiar daca pare buna, nu stim niciodata daca a fost cea buna sau cea proasta. Am facut alegerea x si acum sunt fericit, castig 1000 de euro pe luna. Daca nu ai inteles exact ce ai ales, e posibil ca asta sa fie varianta proasta si in cealalta sa fi avut de 10 ori mai mult.

Despre conflict

Seraph: You do not truly know someone until you fight them.

Un adevar vechi dar usor nedreptatit in aceste timpuri in care ar trebui sa ne transformam cu totii in mielusei mustind de empatie si toleranta. Nu poti cunoaste pe cineva pana nu ai avut cateva conflicte cu el. Pana cand nu ai vazut cum functioneaza in afara zonei de confort, fara masca. Si cunoasterea unui om nu e o evaluare rece, e o relatie intre tine si el. Altcineva il va "cunoaste" altfel.

Astfel de mici adevaruri fac oamenii mai intelepti, mai putin nesimtiti. Dar cei pe care se vede clar ca sunt lipsiti de intelegere? Putem sa-i scuzam pentru ca parintii lor nu au avut in biblioteca filozofi existentialisti? Eu zic ca nu. In definitiv cine n-a vazut Matrix? Problema e la ei si nu in alta parte.

Oaia neagra

De ceva ani incoace e foarte la moda sa faci parte dintr-o echipa. Echipa e cuvantul de ordine. Totul se face in echipa, echipa conteaza, echipa e mai importanta decat membrii ei, etc. Nu exista CV in care omul sa nu scrie ca e mort de placere sa lucreze in echipa.

Pe de-o parte e de inteles de unde vine asta. Oamenii au fost in mare masura individualisti. Majoritatea noastra suntem destul de egoisti incat sa ne gandim mai repede cum sa iesim noi in fata decat cum sa ajutam un grup. Tendintele astea se vad de altfel foarte bine in Romania, unde, datorita efectului par-contre al comunismului suntem fiecare pentru el. De aceea echipa si apartenenta la ea sunt aproape dogma in societatea civilizata, conceptul fiind impins inspre noi pe toate canalele posibile. A fost o idee buna. A si functionat, si functioneaza foarte bine in continuare.

Doar ca, nu stim sa ne oprim. Nu ne dam seama cand binele pe care incercam sa-l inoculam in oameni incepe sa strice mai mult decat sa rezolve. Einstein nu a fost o echipa. Beethoven de asemenea. Si da, oamenii astia au facut mai mult pentru omenire decat multe echipe de azi. Deja am ajuns la momentul la care individualismul este condamnat. Este considerat vetust si periculos. Cel mai important motor al evolutiei individului nu mai valoreaza doua parale. Si individul se pierde pe sine in echipele suprapuse din care face parte. Echipa de la munca. Echipa de vecini de bloc. Echipa de fotbal in care se prosteste strigand "Maradonaaaa" sau "Mutuuu" in functie de varsta si cultura. Unde e individul? Unde e cel/cea care incearca sa cunoasca lumea din perspectiva personala, care isi pune intrebari, care descopera cu adevarat cata satisfactie iti produce intelegerea unui fenomen, descoperirea unei carti?

Da, e riscant sa nu faci parte din echipa. Da, viata e grea. Nu ai solutii intotdeauna si te simti uneori ca o oaie neagra, foarte singur in fata intregii lumi. Pe de alta parte asa suntem. Suntem singuri. Ne nastem singuri si murim singuri. Majoritatea lucrurilor care au valoare in viata noastra le facem singuri. Tot singuri putem accepta sa facem parte dintr-o echipa sau alta din ratiuni diverse. Insa trebuie sa fim foarte atenti pentru ca omul se poate dilua foarte usor in echipa. Se poate trezi ca face lucruri pe care altminteri nu le-ar fi facut nici in ruptul capului. Si asta e RAU.

Ilie de la Librarie

Astazi am intrat intr-o librarie, incercand sa caut o carte pe care sa o fac cadou. M-am ingrozit cand am vazut cantitatea de maculatura care se gasea acolo, de la "Arta razboiului PSI" pana la o gramada de carti care prezentau fel si fel de conspiratii, mari, medii si mici. O puzderie de carti care te invata sa devii mai bun la variate lucruri, alaturi de obligatoriile indreptare pentru intelegerea femeilor, barbatilor, cainilor, pisicilor, etc.

Mi-a atras atentia insa la un moment dat discutia dintre vanzator si un client destul de prezentabil, relativ in varsta (55 sau peste). Se discuta despre criza economica, evident. Timp de 10 minute discutia a fost destul de banala si la locul ei (cel putin franturile pe care le auzeam eu, concentrat sa gasesc o carte pe care sa o fi citit si sa merite facuta cadou). La un moment dat domnul prezentabil se indreapta spre iesire si, din usa, o tranteste direct si fara nici o atentionare: "Stati linistit, am vorbit personal cu Obama si m-a asigurat ca daca e nevoie o sa intervina". Dupa care a parcurs intr-o vesnicie metrul pe care il mai avea pana la usa, timp in care eu nu mai stiam unde sa ma ascund si cum sa ma abtin sa nu ma bufneasca rasul. Mai ales ca vanzatorul nu parea deloc afectat.

Dupa care am gasit cartea, am platit-o, am iesit repede pe strada si am ras ca prostul vreo 50 de metri. Presupun ca lumea se uita la mine cam cum m-am uitat eu la prietenul lui Obama.

Asa ca, nu va speriati de criza economica oameni buni. Suntem pe maini sigure. Obama stie. E cu mana pe buton si daca baietii astia fraieri din guvernarea Boc o sfeclesc va interveni decisiv. Arma secreta a Romaniei, Ilie de la Scularie (google it) a intervenit prompt intru salvarea Hiperboreei.

Ce mai interzicem azi?

Domnul Andrei Plesu e considerat de foarte multa lume un om inteligent, cultivat si cu foarte mult bun simt. De pe aceasta pozitie domnia sa publica in Dilema veche un text in care afirma ca este de parere ca votul trebuie sa devina obligatoriu in Romania. As fi putut trece poate peste acest mic derapaj, au existat si exista tari in care votul este obligatoriu. Dar domnul Plesu continua intr-o maniera stiintifico-fantastica cu o lunga paranteza:

Dacă ar fi după mine, aş merge cu legiferarea şi mai departe, date fiind condiţiile specifice ale ambianţei locale: aş interzice prin lege – cu sancţiunile aferente – scuipatul pe stradă, aruncarea gunoaielor în alte locuri decît în coşurile de gunoi, vorbitul răstit în locurile publice, tipărirea, pe forumuri, a mesajelor în care abundă greşelile grosolane de gramatică sau înjurăturile birjăreşti. Aş reglementa prezenţa muzicii şi a televizoarelor în restaurante, aş cere restrîngerea dreptului de emisie pentru posturi ca OTV, aş suspenda cursele de automobile pe străzile Capitalei şi dreptul unor şmecheri de cartier de a asculta manele cu sonorul la maximum, obligînd astfel străzi întregi, vecini şi instituţii să asculte ce le place lor. Şi multe altele....

Eh, de. Se pare ca se intampla si celor mai buni dintre noi. Sa ne concentram putin asupra problemei. Intai cu votul. Atata timp cat votul este anonim (adica nu trebuie sa ne punem CNP-ul pe buletin) putem linistiti sa scriem SGT PL pe buletinul de vot fara sa votam nimic. Si astfel, e ca si cum am sta acasa. De ce e nevoie de prezenta mea fizica in cabina aia daca eu nu am de gand sa votez pe nimeni? Nu pricep si odata cu mine sunt multi altii care nu pricep.

Mai departe. Aruncarea gunoaielor pe langa cosuri, muzica data tare, cursele de automobile pe strazi si multe altele din cele enumerate de d-l Plesu sunt deja interzise. Teoretic daca le faci, iei amenda sau faci puscarie. Practic, pentru ca politia din Romania este inexistenta, astfel de amenzi se dau foarte rar. Nu e o problema de legislatie, e una de eficienta.

Abia acum vine partea interesanta. D-l Plesu vrea sa "reglementeze" prezenta televizoarelor si a muzicii in restaurante. Restaurantele, in cazul in care nu e clar pentru toata lumea sunt private. Daca de acolo nu iese zgomot in afara sa deranjeze pe altcineva atunci pot avea orice muzica si oricate televizoare. Sunt spatii private, apartin cuiva, acel cineva reglementeaza pe acolo. D-l Plesu poate sa faca un lucru simplu: sa se pozitioneze de partea corecta a usii unui restaurant care nu-i place.

OTV-ul? Rar am vazut manifestare umana care sa ma scarbeasca mai mult. Mi se pare cea mai mizerabila chestie pusa pe sticla (si aici includ filme porno, stirile de la ora 5, etc). Ce fac cand apasand pe butonul de la telecomanda ajung la OTV? Mai apas o data. Ceea ce ar trebui sa faca si d-l Plesu.

Aveam pretentii de la Andrei Plesu. Credeam ca macar el intelege ca bruma asta de libertate de care ne bucuram acum, pentru care, repet, AU MURIT OAMENI, nu poate functiona atata timp cat se interzic din ce in ce mai multe. Ca nu se poate si cu aia in cur si cu sufletul in rai. Ca binele obliga la acceptarea raului. Pot si eu sa rog frumos la interzicerea prostiei? Ca de...

Gogomania zilei - brandingul personal

Nu mai stiu exact cum a ajuns sintagma asta la mine si nici cand. Imi amintesc senzatia de perplexitate totala care m-a cuprins cand am auzit-o si care s-a accentuat cand am avut curiozitatea sa sap un pic in problema. A trecut ceva vreme de atunci dar cum am scris mai demult despre fuga de responsabilitate si am uitat de acest subiect am zis ca e cazul sa revin.

Asadar ce mama lui e brandingul personal? Ideea e relativ simpla - creezi o marca personala. Un exemplu bun (din wikipedia) - Donald Trump. Numele lui a devenit destul de rapid o marca pentru ca l-a adaugat oricarui lucru pe care il facea, de la blocuri cu multe etaje pana la friptura Trump. Se scarpina in nasul Trump, se sterge la curul Trump. Pana aici e simplu - o definitie data unui fenomen care apare din cand in cand. Se presupune ca daca esti om de isprava si faci unele lucruri spectaculoase oamenii vor incepe sa stie cum te cheama. Or sa inceapa sa te imite. Numele tau devine o marca.

Aici vine treaba interesanta. Daca nu esti cine-stie-ce? Daca esti ok dar nu spectaculos? Sau de-a dreptul banal, poate chiar usor idiot. Cum faci branding personal? Pai foarte simplu ar raspunde aia 1% din oamenii cu bun-simt de pe lumea asta. Nu faci. Nu-ti trebuie. Iti vezi de viata, nevasta, copii, prieteni, catel, etc fara brand. Mare lucru. Nuuuuuu - se aud tipand ceilalti 99%. Trebuie sa existe o solutie! Vrem brand personal. Da? se aude o voce timida. Si ati fi dispusi sa platiti pentru asta? DA. AVEM BANI! SUNTEM TARI!. Bine! zice vocea timida. Va costa ceva. Fac eu un curs. Va invat cum sa va creati brandul personal.

Si pe urma incepe distractia. Cum vrei sa arate brandul? Vrei sa fii inteligent? Sau sensibil? Cool? Sau intelept? Sau toate de-odata? In functie de ce bifezi acolo pe fisa de inscriere ti se livreaza un asa-numit "personal branding toolkit". O trusa de scule cum ar veni. Hai sa vedem ce contine trusa de scule de aici

1. Carte de vizita
2. CV, referinte
3. Portofoliu
4. Blog/web
5. Profil LinkedIn
6. Profil Facebook
7. Profil Twitter
8. CV video
9. Garderoba
10. Adresa e-mail.

Deci, contra cost, esti invatat sa faci toate alea, inclusiv cum sa te imbraci. Dupa ce termina cu tine omul cu voce timida esti rezolvat. Ai brand personal. Facut de altii. De profesionisti. Daca e brandul nasol? Pai e responsabilitatea lor, dai javrele in judecata. Pe urma treci la personal rebranding. In care te stergi la cur cu brandul numarul 1 (nu e simplu, e nevoie de specialisti si pentru asta) si creezi brandul numarul 2. Sau 3,4,5,6, etc.

Se pune insa intrebarea (mi-o pun eu cel putin) tu unde esti in tot acest proces? Tu cine esti? Pai - tot eu raspund - nu conteaza prea tare. Din moment ce ai avut nevoie de altii sa-ti spuna. Din moment ce ai lasat pe altii sa te defineasca si sa arate lumii cine esti. Cum poti fii mai putin de atat? Cum poti fii mai nesemnificativ, mai lipsit de continut?

Neincrederea se intoarce

Ziceam nu de mult de o lege pe cale sa apara in Germania care va permite cenzura pe internet. In Canada, politia va putea in curand (in numele sigurantei cetateanului, evident) sa solicite inregistrari de la providerii de internet, fara mandat de la judecatori. E simplu. Sigur, nu avem nimic de ascuns. Sigur, suntem oameni civilizati, nu injuram in emailuri, nu descarcam filme de pe internet. Nu avem ce ascunde. Aia care au ce ascunde merita sa fie prinsi, nu? Ei bine, nu. Nu. De ce nu? Din principiu. Politistii (ca si statul in general) nu sunt o forta a binelui. Nu sunt ingeri. Sunt oameni, cu problemele lor. Daca li se da o putere prea mare asupra noastra nu vor ezita sa o foloseasca, la bine si la rau.

Nici aceste incercari, unele reusite, de a castiga instrumente de control nu sunt nevinovate. Oamenii astia (in special in Canada) ar trebui sa fie crescuti in cu totul alt spirit. Ar trebui sa fie educati de mici sa nu le treca prin cap asa ceva. Dar uite ca nu merge. Spoiala aia de educatie nu e suficienta. Cum apare o ocazie, cum incearca tot ce pot sa isi creasca puterea.

In numele sigurantei cetateanului, evident. Ganditi-va un pic. Daca lucrurile astea nu va deranjeaza macar un pic, nu meritati libertatea in care inca mai traim si pentru care au murit mult prea multi oameni.

Distractia universala

Ce fac toate produsele la care se face publicitate? Ne distreaza. Noul model x de la mercedes e conceput pentru oamenii care stiu sa se distreze. Detergentul Y transforma spalatul rufelor in distractie. Bormasina cu rotopercutie te distreaza. Masina de tuns iarba te distreaza. Ce sa mai vorbim de Coca Cola, Pepsi si alte de-alea. Acolo distractia e doboratoare. La prima gura de de-aia si brusc se stinge lumina, esti inconjurat de oameni care danseaza si unul cu parkinson freaca niste butoane.

Ce e frate cu distractia asta? Chiar atat ii duce capul? Sau s-or fi facut studii te pomenesti. Or fi umblat pe strada si or fi intrebat: Buna ziua, sunt de la agentia Ionescu Popescu Mike Vasilescu si fratii si facem un studiu cu privire la ocupatiile preferate ale oamenilor: ce ati prefera sa faceti? Pai.... eu... asa... existential privind existenta... as vrea sa ma distrez. Auzi Ioane, bifeaza distractie si la domnul. Donsoara, aveti un moment? Ce faceti dvs. si va place? Hi, mie imi plaaace caaand ma distrez. Ioane, baga distractie la donsoara. Gata studiul. Ce vrea targhetul sa faca? sa se distreze. A, bun. La ce facem reclama? La macarale de mare tonaj? Ok, cu noua noastra macara de mare tonaj inlocuiti macaragia cu distractia.

Or avea dreptate? Nimic nu mai naste curiozitate? Nu mai exista alta ocupatie umana in afara distractiei? Care nici macar nu e o ocupatie, e lipsa unei ocupatii. Chiar nu mai accepta nimeni sa faca altceva?

Neincrederea ca datorie cetateneasca

Germania va introduce o lege care permite cenzura pe Internet. O lege similara exista si in alte tari europene. China detine cel mai mare sistem de filtrare a Internetului din lume. Se pare ca toata lumea vrea (in numele unor cauze bune, evident) sa prinda de coada Internetul si sa il supuna. Ce trebuie sa invatam de aici? Eu zic ca trebuie sa invatam un lucru extrem de important - nu exista guvern bun. Sigur, unele sunt mai bune decat altele dar la capatul tuturor lucrurilor NICI UN GUVERN NU MERITA INCREDEREA DEPLINA a cetateanului. Nu exista sistem politic care sa nu incerce sa manipuleze si sa supuna plebea. E in firea lor sa incerce, trebuie sa fie in firea noastra sa ne opunem.

Vad cu ingrijorare cum in multe locuri alegerile si preferintele politice sunt privite precum sustinerea unei echipe de fotbal. Caine pana la moarte (ma abtin de la alte comentarii pentru moment) vorbeste despre loialitate. Indiferent ce s-ar intampla cu haita lor, cainii respectivi raman caini, nu se transforma in pisici, lilieci, ornitorinci sau vulturi plesuvi. Loialitatea in mod normal e o calitate si trebuie apreciata, dar atentie! nu cand izvoraste din prostie. Partidele politice nu sunt echipe de fotbal dintr-un motiv foarte simplu: in cazul lor blatul este norma si nu exceptia. E bine sa fii loial unei echipe de fotbal, e o prostie sa fii loial unui politician.

A nu se confunda cu loialitatea pentru o doctrina. Poti sa fii de dreapta sau de stanga, si poti sa fii asa toata viata. Dar trebuie sa fii loial indivizilor. Oamenii, in special in politica sunt perisabili. La un an dupa ce au capatat o functie s-au schimbat suficient de mult incat sa devina periculosi. Intra in tot felul de jocuri care ii fac sa nu se mai recunoasca in oglinda dimineata.

Trebuie sa fim sceptici in fata oricarui politician, partid politic, nu pentru ca nu suportam politica sau pentru ca nu ne place persoana ci pentru ca asta e singurul mod in care ne putem pastra libertatea. Nu trebuie sa avem incredere in ei nu pentru ca suntem antisociali ci pentru ca asta e jobul nostru, ei tind sa ne supuna (uneori foarte bland, gentil si placut) iar noi trebuie sa ne opunem chiar daca a ne opune inseamna o viata mai rea. Orice capcana ascunde in mijlocul ei ceva extrem de apetisant, altfel nu s-ar prinde nimic in ea.

Sa nu ne mintim - vremurile pe care le traim acum sunt extrem de favorabile. Indiferent de criza economica, de faptul ca Romania e o tara dificil de suportat, indiferent de maneaua de la colt, avem mai multa libertate decat au avut multi oameni in trecut. Ce ne asigura aceasta libertate? Slabiciunea programatica a conducatorilor tarii. Faptul ca ei sunt vulnerabili, acum sau la terminarea mandatului. Este imperativ ca ei sa se simta prost! Orice ii face sa se simta bine le da forta sa ne supuna. Si TOTI VOR SA NE SUPUNA. Abia asteapta sa o faca. Cauta orice ocazie, cat de mica si incearca in continuu.

Pentru ca in final suntem singuri in fata lor. Si ei sunt singuri in fata noastra.