Avem dreptul sa avem dreptul?

Promit sa fac eforturi sa folosesc cat mai rar sintagma "am dreptul". Pentru ca mi s-a facut rusine. Rusine de mine si de colegii mei de specie care tot timpul avem dreptul sa ceva. Cele mai banale chestii sunt precedate de dreptul de a le face, avea, etc. Ce? n-am si eu dreptul la o sticla de bere? La un sfert de ora de pauza? La o masina mai buna? Interesant este ca foarte putina lume foloseste expresia cvasi-sinonima: nu merit si eu..? Instinctual, oamenii au dreptate sa evite chestia asta cu meritatul. Dar aici se ascunde o capcana. Drepturile sunt acela pe care nu le meriti. De fapt nu conteaza daca le meriti. Sunt foarte putine. Declaratia universala a drepturilor omului plus inca vreo cateva care tin de parfumul local. Drepturile sunt acelea pe care societatea le-a considerat importante pentru functionarea ei, nu pentru cei care le primesc. Avem drepturi dar ele nu sunt date pentru ca le meritam. Sunt date pentru ca societatea merita sa le impuna. Chiar daca la intrebarea "Nu am si eu dreptul.." se raspunde afirmativ, asta nu spune nimic despre persoana in cauza. Raspunsul nu confirma nici un merit al cuiva, desi de cele mai multe ori intrebarea acolo bate.

Luand fiecare drept in parte, gasim o lista importanta de oameni care au murit pentru el. Oamenii rar sunt dispusi sa moara pentru Ionel sau pentru Marcel. Oamenii sunt dispusi sa-si sacrifice viata pentru ceva mult mai important. Pentru ceva care este mult deasupra problemelor si meritelor mele sau ale altora.

Noi insa am luat acest cuvant, care are o lista de morti fara egal in spate si ne-am sters cu el la cur, si ne stergem cu el la cur in fiecare zi. N-avem si noi dreptul la hartie higienica de lux? Ei bine, nu. Avem foarte putine drepturi si pentru fiecare a curs sange. Ce-ar fi sa folosim expresia corecta "nu merit si eu...". S-ar putea sa avem surprize. Sa constatam ca poate nu meritam. Sau nu la fel de mult ca altii. Nu merit si eu o sticla de bere? Pai de ce - vine raspunsul - ce ai facut deosebit ca sa meriti? Nu merit si eu o pauza? Hai sa vedem, meriti? Tu ce crezi?

Refuzul aleatorului

Facand o scurta recapitulare, asa, de dupa-amiaza, a majoritatii obsesiilor pe care le intalnim in jurul nostru (sau de care suferim si noi impreuna cu semenii nostrii) m-am oprit la una care este, cred eu, responsabila in mare parte de felul in care arata lumea azi, cu bunele si relele ei. Majoritatea oamenilor refuza sa accepte existenta aleatorului. Totul trebuie sa aiba o explicatie si o cauzalitate bine intemeiata si usor de inteles. Nimic nu e intamplator, totul face parte din variete scheme si planuri ale unor entitati mai puternice decat noi care fie ne pastoresc intelept fie vor sa ne distruga. Si de aici apar toate religiile lumii, incluzand aici teorii ale conspiratiei, extraterestrii, societati secrete atotputernice si altele.

Eu pe de alta parte accept aleatorul. Accept ideea ca daca imi rupeam o mana la 7 ani viata mea ar fi aratat cu totul altfel acum. Recapituland toate marile decizii care mi-au determinat viata gasesc in fiecare caz cel putin un moment in care lucrurile ar fi putut sa ia cu totul alta turnura printr-o simpla intamplare. Cred ca asta e valabil la toata lumea. Cred ca un exercitiu de sinceritate va aduce pe oricine in situatia de a recunoaste acelasi lucru. Acum multi ani a cazut un ghiveci extrem de mare de pe un balcon la 2m de mine care ma oprisem sa ma uit intr-o vitrina cu 2 sec inainte. Din intamplare a cazut, din intamplare m-am oprit. Putea sa nu cada. Puteam sa nu ma opresc. Puteam sa nu fiu acolo de loc. Persoana care tinea pe balcon acel ghiveci imens ar fi putut sa nu se mute acolo ci la parter. Sau ar fi putut sa aiba o boala in copilarie care sa o faca alergica la plante, polen, mai stiu eu ce. Majoritatea celor carora le-am povestit intamplarea de mai sus au luat o fata atot-cunoscatoare si mi-au zis "Stai linistit ca nimic nu e intamplator".

Este dificil sa accepti ca viata ta, atat de importanta si de pretioasa se poate termina intr-o fractiune de secunda fara vina nimanui. Pur si simplu din intamplare. Este dificil sa accepti ca poti sa treci de la agonie la extaz, de la bogatie la saracie foarte rapid si fara vina nimanui. Cineva trebuie sa determine asta. Dumnezeu, Diavolul, Budha, Allah, extraterestrii, guvernul american, francmasoneria, Leonardo da Vinci, nu conteaza. Trebuie sa fie cineva acolo care sa aiba un motiv si nu asa, orice motiv ci unul al dracului de important (tu devenind parte din el).

Este dificil sa accepti ca multe din realizarile cu care te mandresti se bazeaza pe noroc. Pe intamplare. Exista o lista lunga de citate celebre care se ocupa de chestia asta si care sunt utilizate mereu. Nu acceptam coincidenta. Daca ni se intampla ceva bun se intampla exclusiv datorita calitatilor noastre. Daca se intampla ceva rau se intampla pentru ca e parte dintr-un plan mai mare in care am nimerit, nu intamplator.

Relaxati-va oameni buni. Aleatorul exista. E acolo. Si la bine si la rau. Tot ce se poate face e sa incercam diverse lucruri cat putem noi de bine. Si sa ne rugam la Dumnezeu. Sau la extraterestrii. Sau la cea de-a 7-a reincarnare a lui Leonardo da Vinci.

Un nepot pentru fiecare bunic

Intotdeauna m-a impresionat ceva la oamenii in varsta. De fiecare data altceva dar aproape de fiecare data ceva. E ceva legat de toata istoria pe care o au in spate, de lucrurile pe care le-au facut dar mai cu seama de cele pe care nu le-au facut. Daca va asezati pe o banca intr-un parc vis-a-vis de un om in varsta si ii urmariti reactiile la cei care trec pe langa el puteti sa ghiciti o mica parte din istoria vietii lui. Trece pe langa el un cuplu zgomotos si el afiseaza pentru scurt timp o expresie melancolica, trec niste copii jucandu-se expresia se schimba intr-una jucausa. Cand nu trece nimeni, expresia revine la cea normala, poate plina de griji poate dimpotriva, deranjat de faptul ca lipsesc grijile. Uneori apare o expresie de usoara panica - ceva se intampla pe care el nu il poate intelege si se simte, ca in fiecare zi dat la o parte. Uneori pare ca isi cere scuze ca deranjeaza si ne asigura ca nu va trebui sa mai asteptam mult pana cand deranjul va inceta. Alteori se enerveaza si cere atentie ca un copil.

Trebuie sa fie cumplit sa simti ca toata viata ta se desira, prietenii dispar, lumea se schimba, din ce in ce mai putini oameni au nevoie de tine, intelegi din ce in ce mai putin din ce se intampla altora si din ce in ce mai putin din ce ti se intampla chiar tie. Lumea ta e din ce in ce mai mica, din ce in ce mai stramta, din ce in ce mai goala. Nu poti sa te mai gandesti la ce vei face peste 5 ani pentru ca poate nu merita.

Si asa se naste (si e normal) revolta. Totul e enervant, totul e mizerabil, toti sunt golani, toate sunt curve, toti copiii sunt needucati. Si ti se pare ca ai dreptate mai ales ca nu tu ai inceput razboiul. Nu tu ti-ai restrans singur universul la o camera si o banca in parc. Pur si simplu te-ai trezit in situatia asta si cineva trebuie sa fie de vina. Si vinovatul (vinovatii) trebuie pedepsiti sau macar demascati

Exista uneori exceptii. Care sunt de obicei cei care au nepoti. Acolo e cu totul altceva. Relatia copil - bunic este cu totul speciala, nimic nu poate sa o egaleze. Se completeaza reciproc. Cei mai severi parinti devin bunici buni ca painea calda. Cineva are nevoie de ei. Pot retrai senzatiile pe care le-au avut la proprii lor copii. Lumea nu mai e atat de mica, e aproape normala.

Amintiri din copilarie, cu sila

Am mai locuit o data, copil fiind, in apartamentul in care locuiesc acum. Intre 7 si 19 ani. Dupa aceea am locuit in alte parti o vreme iar pe la 34 de ani m-am mutat inapoi. Senzatia a fost, multa vreme foarte confuza. O parte din lucruri s-au schimbat, o parte au ramas acolo, ca in vremea copilariei mele. Primul an din cea de-a doua perioada a fost foarte ciudat pentru ca erau momente in care surprindeam un anumit colt de camera care ma transporta instantaneu in copilarie. In special oglinda din sufragerie, in care si acum, dupa 5 ani inca nu ma pot vedea cel care sunt acum. De cate ori imi surprind imaginea in acea oglinda nu ma vad pe mine cel de acum ci mai degraba pe mine cel de la 17 - 18 ani. Mult mai tanar, mult mai slab, mult mai... altfel.

Ce e interesant e ca numai interiorul apartamentului imi provoaca astfel de momente (uneori de o intensitate incredibila) - exteriorul, curtea blocului, interiorul scarii nu. E adevarat sa nu locuiam in scara si nu visam la toate aiurelile in curtea blocului. Totusi, a existat un moment in care, in curtea blocului fiind, am avut aceeasi senzatie, extrem de puternica. Imaginea care mi-a declansat-o se vede atasata acestui post. A fost nevoie de o ninsoare extrem de puternica, probabil singura ninsoare serioasa din ultimii ani care a acoperit aproape tot. Si mi-am adus aminte ce bucurie incredibila, aproape dureroasa poate fi prima zapada a unei ierni. Si cata dreptate avea amaratul ala de Villon cand se intreba obsesiv "Unde sunt zapezile de altadata?"

Avem un blog. Cum procedam?

Adica ce facem cu el? Simplu, scriem cate in luna si in stele in el. Scriem ce ne trece prin cap, indiferent daca ceea ce ne trece noua prin cap are sau nu vreo urma de relevanta. Aici e libertatea maxima pe care ti-o da internetul, una pe care nu am mai incercat-o pana acum si anume libertatea de a fi prost. Totusi, mica doza de maturitate pe care am atins-o de-a lungul timpului cu toata opozitia mea m-a condus la o oarecare cercetare. Adica am citit bloguri. Altele, nu pe al meu. Prima chestie pe care am constatat-o a fost inflatia utilizarii cuvantului frustrat. Nu mai foloseste nimeni cuvinte ca: prost, idiot, dobitoc, cretin, oligofren, imbecil. Noul epitet cu care se gratuleaza oamenii pe internet si la tv este frustrat.

O cautare scurta in Google pe site-urile din Romania: frustrat:117000, imbecil: 76200, cretin: 86400, dobitoc: 76500. oligofren: 15600. Prost se gaseste si in alte contexte, ca si bou iar idiot e valabil si in alte limbi.

De unde si pana unde? Poate din dorinta de detasare - cand spui frustrat e ca si cum ai da un diagnostic, nu e o insulta. Nu esti pe aceeasi treapta cu nefericitul respectiv, esti un doctor intr-un halat alb iar el e intins in pat urland de durere. Cand folosesti o insulta adevarata intrii intr-o relatie cu injuratul, defavorabila lui dar existenta. Sau poate din fereala care ne cuprinde pe toti, incet, incet dupa ce am vazut prea multe filme cu avocati: daca ma da in judecata? Poate sa demonstreze el ca nu e frustrat pe undeva? Nu poate ca suntem toti frustrati nitel, pe ici pe colo. Dar daca ii spun idiot si ma da in judecata ce fac? Cum demonstrez ca e idiot? Daca nu e?

Si pe urma, frustrat e un cuvant destept, suna intelectual, e pentru avansati, nu face parte din vocabularul oricarui taran prost. Suntem rafinati, ne duelam cu spada, nu aruncam cu cacat.

Cum insulti un om fara sa poata demonstra ca l-ai insultat? Ce-i spui, in special daca nu-l cunosti si iti lipsesc amanuntele picante din viata lui de care te poti lega fara frica? Cand nu poti sa zici de exemplu: iar ai luat un degetar de tuica Nicule? Ca stim cat tii la bautura... iar ai pierdut bani la pronosport Gigele? Ca toata viata ai crezut ca stii...Lasa-ne Marcele cu astea ca stim ce note ai avut la liceu si cum ai facut facutatea aia...nici nu mai tii minte in ce oras ai absolvit-o. Daca nu stii nimic despre el? Dar vrei sa-l strivesti pe magar, sa-l faci sa planga, sa nu mai ramana nimic din constiinta si subconstiinta lui dupa ce ai terminat cu el si ai vrea sa faci asta ca japonezul, dintr-o singura miscare, elegant si mortal. FRUSTRAT!! Ala e. E perfect. Ca de fapt si ceilalti tot aia sunt, nu? Nicu e frustrat ca nu tine la bautura si nu poate sa bea si el doua beri in carciuma ca trebuie luat cu salteaua. Gigel e frustrat ca de atatia amar de ani fotbaliatorii nu fac ce stie el ca ar trebui sa faca. Marcel ca nu mai stie cine dracu e Pitagora si ce e cu teorema. Care e cel mai mare numitor comun? Frustrarea. Deci, hai sa lovim cu invectivul universal, 5 in 1 care face tot pentru tine, curata si chiuveta, spala si geamurile, sterge copilul la cur, etc. Si avem atatea injuraturi interesante... Sunt profunt frustrat. S-a inchis cercul.

Avem pisoi!! Habemus pisoius!!

Dupa o asteptare de 8 ani, avem pisoi. Am avut tot timpul pisici si intotdeauna viata fara pisica mi s-a parut mai nasoala decat aceeasi viata cu pisica. Pauza de 8 ani s-a datorat incercarii de a rezolva problema demografica a Romaniei prin producerea a 2 (doi) copii. Copilul nr. 2 (doi) e suficient de mare, avand 2 (doi) ani asa ca am decis sa incheiem perioada de abstinenta pisiceasca. Pisoiul nu are un nume inca, asteptam sa vedem ce apare.

Am reusit sa fiu primul la postat pe propriul blog!!

S-o da vreun premiu pentru chestia asta? Sper ca da, ca sa incep bine. Pe scurt, incepem, nu chiar cu inceputul ci cu introducerea. Motivele pentru care apare acest blog vor fi prezentate la o data ce va fi stabilita ulterior. Nu va speriati, nu sunt multe si nici prea complicate. Oricum, iata-ma scriind primul post pe un blog si intrebandu-ma cat o sa ma tina chestia asta.

Nu sunt un mare fan al blogosferei. Ca orice manifestare umana din zilele noastre, nu percep nici o relatie intre calitatea scrisului si succesul (masurat in notorietate, trafic). Acuma o sa zica lumea (care lume?) ca imi pregatesc o scuza pentru esec. Ca stiu deja ca eu, scriind bine, voi fi unul de ala care nu are succes. Ei bine, nu e cazul. Nu am scris niciodata nimic, nu am sintit niciodata nevoia sa imi astern gandurile pe hartie, ele au stat bine-mersi acolo unde isi au locul, in propriul meu cap. Asa ca nu stiu cum scriu. Probabil prost, avand in vedere statisticile. Asa cum desenez prost, cant prost si daca as sculpta, as sculpta prost. Nu ma consider un neinteles ostracizat de o societate superficiala in care sensibilitatea mea e perceputa ca o slabiciune (misto asta, nu?).

Se naste astfel intrebarea (in mintea mea cel putin) - de ce nu stau eu cuminte cum am facut pana acum sau de ce nu m-am apucat de exemplu de cantat? Odata ca aia cu cantatul e programata pentru ceva mai tarziu. Pe urma, am ajuns la varsta la care dau usor, usor in mintea copiilor (asta in cazul in care am plecat de acolo vreodata). Copiii experimenteaza. Fara motiv, fara business plan, fara targeturi, trenduri si alte chestii serioase. Dintre toate experimentele posibile, asta pare cel mai simplu de facut. Fara business plan. Fara nici o asteptare. Asa cum un copil deseneaza fara sa incerce sa obtina o asemanare cu realitatea, fara sa-si doreasca sa aiba sens, fara asteptari deosebite. Deseneaza pentru ca ii place. Sa vedem daca o sa imi placa.

Alo? Cine e acolo?

Geolog, reconvertit in programator printr-un proces dureros, o nevasta, doi copii, mai nou un pisoi. Scriu aici pentru ca ma amuza. Tot ce am facut pana acum a fost facut cu foarte mare grija, verificat si ras-verificat, gandit mult si slefuit si mai mult. Aici pot sa scriu fara sa-mi pese. Fara sa fie necesar. Fara sa trebuiasca sa ma gandesc de 10 ori la fiecare fraza si fara sa ma intereseze care este impactul fiecarui cuvant.

Intotdeauna mi-a placut sa fac fotografii, fotografia a fost singura ocupatie serioasa a mea pe care nu am incercat sa o transform in profesie sau macar sa trag foloase de pe urma ei. Fotografia este singura mea ocupatie care seamana putin cu acest blog. Fara incercarea de a crea un stil, fara marketing si fara asteptari disproportionate. Pur si simplu acolo, gata sa ma bucure din cand in cand fara sa ceara nimic. Cam ca uitatul la televizor pentru unii oameni. De aceea, micile texte pe care le scriu aici vor fi insotite mai tot timpul de fotografii. Ambele ocupatii servesc aceluiasi scop - acela de a avea niste ocupatii care nu servesc nici unui scop.

De ce public? Toate astea puteau sa stea linistite pe computerul meu si nu era nevoie de trimiterea lor in lume. Public pentru ca nimeni nu traieste singur. Nu am intentia sa fac eforturi sa aduc cititori pe acest blog. Nu am avut intentia sa aduc vizitatori pe site-urile pe care am mai publicat fotografii. M-a bucurat insa de fiecare data cand cineva, vazand o poza de-a mea din intamplare s-a simtit bine, rau sau altcumva. E bine sa stii ca indiferent cat de absurde sunt lucrurile pe care le faci exista pe lumea asta cineva (in afara de cei apropiati) care le intelege si de care, in felul asta, te apropii putin. De aceea, ma va bucura daca cineva ajuns aici din intamplare va gasi ceva amuzant sau ceva interesant in ceea ce scriu eu aici.

Blogspot pentru ca intotdeauna am vrut sa dau Cezarului ce-i al Cezarului iar blogspot a fost cel care a declansat isteria blogurilor in lume. Pionierii sunt importanti pentru ca ei au facut toata munca. Restul sunt doar imitatori si in aceasta lume in care nu conteaza decat prezentul imitatorii au de multe ori mult mai mare succes decat pionierii iar acesta este, cel putin pentru mine, nedrept.

Sorin Milutinovici