Orice fereastra e o cruce

Ma amuza teribil respingerea religiei de catre omul modern. Fiecare dintre noi (cu mici exceptii) a fost nascut si crescut intr-o religie. Fiecare a avut momente in care s-a crezut mai destept decat comunitatea in care a crescut si la multi asta a condus la respingerea religiei respective (si cautarea unor alternative aparent superioare gen budhism, yoga, baut pisat, etc.).

Ceea ce ne scapa insa este ca fiinta umana este una profund religioasa. O spun multi oameni mai destepti decati mine si mai destepti decat voi. Fiinta umana se raporteaza la aproape orice printr-o atitudine de credinta, de veneratie. Fiecare dintre noi simte nevoia sa venereze ceva. Avem de ales intre a venera unul din Dumnezeii clasici sau a venera altceva sau pe altcineva. Oricum am da-o avem nevoie de idoli, avem nevoie de ceva in care sa credem neconditionat si de care sa ne agatam in viata noastra independent de ratiune si de regulile bunului simt.

Exista doua tipuri de atitudini religioase, o atitudine pozitiva in care obiectul veneratiei noastre este frumos, luminos, despre care avem credinta ca va face lumea mai buna. Cea de-a doua atitudine este opusul primeia, una destructiva, plina de ura, diabolica. Una care urmareste mai degraba sa distruga religiile altora decat sa construiasca una proprie. Un fel de "Futu-ti Dumnezeii ma-tii" mai elaborat.

Orice am face, suntem preoti ai propriilor noastre convingeri. Incercam sa racolam prozeliti pentru religia noastra, indiferent care ar fi ea. De la marile cuvantari inflacarate ale unui activist pana la maneaua data la maximum la semafor, facem toti acelasi lucru, incercam sa bagam religia noastra pe gatul altora.

Luati va rog orice om care are o cauza (si vai de omul care nu are nici una), de la curatenia planetei, omniprezenta extraterestrilor, Michael Jackson, pana la fanii vreunei echipe de fotbal uitate de Dumnezeu si veti vedea acelasi lucru - un comportament irational, emotional, de pura veneratie, la care se adauga o agresivitate iesita din comun in incercarea de a convinge pe altii sa i se alature.

Ar trebui sa fim altfel? Cum altfel? Nu stim sa fim altfel, nu am fost niciodata altfel. Cea mai mare prostie este sa credem despre noi ca suntem altfel. Cei mai mari fraieri sunt cei care afirma ca sunt complet atei. Dupa care iti spun imediat: TREBUIE sa asculti ultimul album al formatiei X. Este senzational! Iti va schimba viata. Zau?

Una dintr-o alta viata

Mai demult, ma aflam la Cambridge, cu oaeresce scopuri profesionale. Am locuit intr-o casa in care mai erau vreo trei francezi. Sa-i numim Bernard, Jerome si Jacques. Jerome gatea exceptional, avea oricand gata in 20 de minute cate un fel absurd de mancare care te facea sa mananci pana cadeai jos. Jacques, si el un tip interesant, fusese prin Camerun unde lucrase pe plantatie unde spunea ca au fost 3 atentate la viata lui. Bernard era cel mai normal, singura lui calitate era prietena englezoaica. Frumusica foc englezoaica, asa cum sunt englezoaicele in 5% din cazuri. Inalta, zvelta, blonda. Bernard o iubea foarte tare si ea il iubea la randul ei pe Bernard. Ea nu locuia cu noi dar venea in vizita cam de 2-3 ori pe saptamana pe la 8 seara.

In momentul in care intra blonda pe usa, Bernard sarea de pe scaun de parca avea arcuri in cur si fugea impreuna cu ea pe scari in camera. Dupa care cei doi se apucau de amor. Bernard era extrem de rezistent. Blondei ii placea tare mult ce i se intampla dupa cum se auzea foarte bine de unde stateam noi ceilalti. Dadeam muzica muuult mai tare si incercam sa ne continuam sporovaiala. In pauza dintre melodii ori era liniste dinspre cei doi, ori nu era. La propunerea mea, am inceput sa facem pariuri. Am pierdut de foarte multe ori pentru ca nu-l credeam pe Bernard in stare...

Nici englezoaica nici Bernard nu coborau din camera decat noaptea tarziu sa se duca la baie. Pe langa respectul enorm pe care il aveam cu totii pentru vezicile lor urinare, eu mi-am pus si alta problema pe care am impartasit-o cu comesenii mei francezi: Ba oamenii astia nu simt nevoia sa se spele? La cat de tare se dau unu la altu, nu i se umple fetei chestia aia?

"Ei, zice Jerome, nu stii nimic" (eu, roman, eram tratat cu blandete, mi se explica o data inainte sa se faca misto), "exista si alte cai". "Care cai?" intrebam eu. "Servetelele pentru bebelusi". "Alea de sters la cur?" intreb eu. "Vezi ca te-ai prins?" zice Jerome, "exact, de sters la cur". "Doar ca trebuie sa alegi bine marca" intervine Jacques. "Marca X sunt o mizerie, prea multa zeama in ele, faci mai multa mizerie decat cureti". "Marca Y au o substanta ciudata in ele care te irita rau daca faci sex dupa". Cele mai bune sunt ... nu mai stiu care dracului erau pentru ca oricum eram cu falca cazuta.

"Plus ca" intervine din nou Jerome "e foarte util exercitiul daca se face reciproc". "Adica dumneaei il sterge pe dumnealui iar dumnealui o sterge pe dumneaei?" intreb. "Nici nu iti imaginezi ce sexi e chestia asta, nici nu-ti mai trebuie preludiu" confirma Jerome.

Intr-o dimineata, englezoaica a fost draguta si ne-a pregatit tuturor sanwitchuri. Am inghitit cu noduri dupa ce i-am vazut manutele aranjand cu delicatete sunca, in acelasi mod probabil in care cu o seara inainte aranjasera cu delicatete servetelul parfumat pe cel mai important organ al lui Bernard.

Trezirea la realitate, cu blandete

Ia ca pun si eu un video da pa trilulilu. Datzi click pa sajeata. Aveti incredere.

E o parodie. Dar n-are importanta. Am ras o juma de ora. Dar n-are importanta. Mai rad din cand in cand. Rar. In rest plang, asa cum o sa plang 2 ore dupa jumatea aia de ora de ras. Repetati dupa mine: tara de cacat, tara de cacat, semper in excrementum sole profundum qui variat.

Padurea este bunul nostru, al tuturor

Ce-ar fi sa nu mai taiem copaci? Daca ne apuca amocul sa devenim scriitori, ce-ar fi sa incercam cu 2-3 carti electronice inainte de a ne repezi sa taiem copaci pentru fanteziile noastre? Mihaela, Loredana, Ion, Adrian, si altii care va stiti foarte bine, m-ati auzit? Electronic, da? Sa nu taiem pomi pana nu suntem siguri ca valoram ceva, ce ziceti?

Drept e ca pe carti electronice nu se dau autografe. dar ne descurcam, taiem un copac mai mic si dam gratis tuturor celor care au cumparat cartea electronica un semn de carte real cu autograf. Sa-l foloseasca la carti adevarate.

Nu de alta dar toti neispravitii vor sa devina scriitori. Lasati-o dracu fratilor. Fiti ce stiti voi sa fiti, nu mai incercati sa va dati intelectuali. Zau asa, e ridicol.

Faceti bloguri. A, aveti bloguri. SCRIETI ACOLO!!!. Pana gasiti cateva mii de oameni care sa citeasca ce scrieti. Pe blog. Pe urma ebook, pe urma, eventual, cu sfiala si rusine, in varful picioarelor si cu buna cuviinta incercati o carte. Una subtire, in tiraj mic, maximum 1 copac. Daca se epuizeaza, mai bagati un copac la malaxor. De la 5 copaci in sus puteti prinde tupeu. Un pic. Ne mai odihnim si noi si respiram aer curat. Stiu ca va place chestia asta cu ecologia.

A, si sa nu va mai prind la d-astea ecologice atata vreme cat va bateti joc de copaci si nu-i lasati sa traiasca. Ceea ce faceti voi e acelasi lucru cu a va scrie numele pe copaci cu drujba.

Handicapati impotriva handicapatilor

Sarata Monteoru. Langa Buzau. Unul din cele mai cochete hoteluri, hotel Monteoru. Apartinand, umbla vorba pe acolo, familiei Vacaroiu. Intrarea in hotel este, dupa cum vedeti, pregatita pentru timpurile moderne. Are platforma pentru handicapati. Singura problema e ca au fost mai handicapati cei care au facut platforma decat cei care urmeaza sa o foloseasca. Altfel platforma e moderna, gardul e modern, termopanele sunt la locul lor. Si pe langa acest peisaj trec zilnic o gramada de oameni. Nu par sa fie deranjati. Nu li se pare nimic iesit din comun.

De ce sa taie ei bunatate de gard? Nu-i pacat? Da-i incolo de handicapati, ce cauta afara din casa? Si oricum, sunt patru nenorocite de trepte si nici o camera la parter deci oricum ala trebuie sa se descurce sa urce cel putin 16 trepte pana la etajul 1. Daca da spaga la receptie ca daca nu il punem la etajul 4. Sa aiba privelistea frumoasa.

Veniti de luati lumina

Am dat de poza asta acum ceva vreme. De atunci am privit-o de cateva ori dupa care am uitat de ea. Subconstientul meu a facut probabil o ultima incercare de a ma proteja pentru ca ma stie sensibil. Dar, avem calculatoare, calculatoarele n-au interes la sensibilitatea mea asa ca am regasit-o azi si am privit-o inca 10 min uluit.

Cred ca aceasta poza (ma rog, obiectul din ea, pentru pedanti) este una dintre cele mai concise reprezentari ale imensitatii prostiei umane. Nu e putin lucru. Mi-ar placea sa-l cunosc pe cel care a produs aceasta capodopera. Mi-ar placea sa-l omor incet, in chinuri infioratoare, in timp ce el striga "Ajuta-ma, Doamne". Nu se poate insa. Trebuie sa fim intelegatori.

Organizatiile de aparare a drepturilor sub-umanilor vor spune: De ce ai tu impresia ca Iisus n-are dreptul la o erectie? Ce daca sunt doi copii care se uita strengareste spre intrerupatorul aflat in pozitia "on" a lui Iisus? Copiii trebuie sa aiba parte de o educatie sexuala serioasa. Ori, mai serios decat El nu e nimeni.

O singura intrebare as avea. Ca site-ul sursa nu zice. Oare intrerupatorul era intr-o biserica? Ca sa stim o treaba.

PS. Nu-mi spuneti va rog ca e veche, ca ati mai vazut-o pe 1000 de site-uri. Asa sunt eu, mai incet.

Unde ma vad peste 5 ani?

O intrebare atat de comuna in interviurile de angajare incat a ajuns de rasul curcilor. Nimeni nu se mai gandeste serios la ea, exista o multitudine de site-uri care te invata cum sa raspunzi, oferind toate variantele posibile de solutii, de la limbajul de kevlar pana la umor nebun.

Si totusi, unde va vedeti peste 5 ani? Cati din oameni isi traiesc viata avand macar un rudiment de plan? Oare cum o fi mai bine, sa planifici (cu sansa de a o da in bara) sau sa mergi inainte si sa astepti sa vezi ce se intampla? Si daca iti faci planuri, cat de detaliate trebuie sa fie?

Eu de exemplu, am avut doua perioade in viata. Una relativ planificata, in care lucrurile erau destul de clare si viitorul destul de bine trasat. Imi placea. Nu mi se parea ca nu mai am surprize si ca viata mea e monotona pentru ca planurile erau generale iar detaliile intotdeauna scapau din mana si era de munca la "linistirea" lor. Era foarte placut sa reusesc, in cazul unui derapaj mai serios, sa imi aduc viata inapoi pe sine. Pana cand unul din amanuntele care au scapat de sub control mi-au schimbat complet viata si am trecut oarecum in extrema cealalta.

Am inceput o noua meserie, despre care nu stiam mare lucru, asa ca mi se parea anormal sa-mi fac planuri. Nu stiam aproape nimic din ce imi rezerva viitorul si trebuie sa marturisesc ca si asta a fost placut. Nu te plictisesti niciodata in situatiile astea, stresul e ceva mai mare dar si satisfactiile pe masura. Intotdeauna mi-a placut sa rezolv probleme pe care le vad pentru prima oara si in perioada asta am avut parte de foarte multe. Mi-a fost destul de simplu sa ma mentin pe linia de plutire, fara evolutii spectaculoase dar fara mari esecuri.

Dar au trecut niste ani (vreo 8) si am inceput sa obosesc. Parca mi-ar trebui din nou un plan. Parca as simti nevoia unei directii in care sa ma indrept. Una clara, cu oaresce obiective. Simt nevoia sa fac putina ordine in lucruri. Imi dau seama, comparand cele doua perioade ca varianta planificata e mult mai simpla. Singura ei problema sunt esecurile. Oriunde exista plan, exista esecuri. Unele mari si dureroase. Viata la liber iti da mai putine satisfactii dar si mai putine esecuri. Planul in esenta inseamna risc. Cu cat planul e mai ambitios, cu atat riscul e mai mare. Dezamagirea poate fi crunta (stiu cum e, am trecut printr-una).

In concluzie, ambele variante au avantajele si dezavantajele lor dar cred ca orice om trebuie sa invete sa raspunda la aceasta intrebare, nu pentru angajare ci pentru propria lui persoana. Ca vrem sau nu, viata fiecaruia din noi e o constructie iar varianta ei la liber nu e altceva decat pauza de masa. Placuta, ca orice pauza de masa dar periculoasa atunci cand inlocuieste pentru prea mult timp constructia.

Luo ye gui gen

Un film atat de pe gustul meu nu am mai vazut de foarte mult timp. Aproape ca nu credeam ca mai e posibil. Unul din putinele filme cu al carui erou principal ma pot identifica fara probleme. Aventurile unui om normal intr-o calatorie anormala. Printr-o lume normala. Fara nevrotici, homosexuali, ucigasi de profesie transformati in bucatari, bucatari transformati in ucigasi de profesie, femei cu centura neagra 200 de dani, nespalati care ajung milionari, milionari care ajung nespalati si mai ales fara sex in grup.

Este vorba despre un chinez care ii promite amicului sau sa-i duca trupul acasa. Si incearca sa o faca pornind cu amicul sau in spinare intr-o calatorie lunga (China e al dracului de mare). Evident, intampina o gramada de probleme, e pe punctul de a renunta, trece prin tot felul de situatii relativ neobisnuite.

Nu exista nici un moment in acest film care sa nu te puna pe ganduri. In ciuda derularii lente, neobisnuite pentru privitorul filmelor de azi, fiecare secunda din film este incarcata de semnificatii. Fiecare intalnire, fiecare miscare, fiecare situatie care apare in calea personajului nostru este arhetipala.

Spre sfarsitul calatoriei, purtand trupul prietenului lui in spate, este depasit pe sosea de o gramada de masini, autobuze, camioane care, evident, refuza sa il ia si pe el. Putin mai tarziu vedem toate masinile oprite datorita unei caderi de bolovani iar eroul nostru ii depaseste usor, usor, fara macar sa se uite la ei. Roata se poate intoarce, fie daca numai pentru scurt timp.

Si nu, nu exista nici o scena de necrofilie.

Filmul a fost la Cinemax. Promo-ul de imediat de dupa film a sunat asa (citez din memorie): Lesbiene si homosexuali, iubirea dintre un arab si o evreica, o relatie intre un profesor si studenta lui. Toti suntem diferiti. Descopera marea cinematografie in August. Gata, pauza s-a terminat, capul la fund.

Ciripim o opera?

Se scrie o opera pe twitter. Scrie chiar bbc-ul despre asta. Oamenii nu mai stiu ce sa faca ca sa capete un pic de atentie. E disperare mare moncher. Se pare ca nimeni nu mai e dispus sa dea bani pe lucrurile scumpe care nu se pot etala instantaneu la cingatoare sau la gat. Opera - o ocupatie scumpa, scumpa pentru cantareti, scumpa pentru proprietarii de teatre, scumpa pentru public. Dar nu-i nimic, democratizam. Facem opera pe twitter.

Ce putem sa mai facem pe twitter? Hai sa incercam electrodinamica cuantica. Sa vedem cum stam cu supraconductibilitatea la temperaturi ridicate. Nanotehnologia e numai potrivita pentru asta mai ales ca e nano, ca si mesajele de 140 de caractere, ca si creierul majoritatii oamenilor...

Scriem o simfonie pe twitter? Proiectam tunelul dintre Marea Britanie si SUA pe facebook? Hai ca e scula de colaborare si conform noilor norme, daca trebuie mult creier el se poate obtine nu numai din cateva creiere bine mobilate dar si din cateva milioane de creiere mai reduse. In definitiv, daca un milion de maimulte bat la masina de scris un milion de ani una din ele va scrie Hamlet. Deci daca un milion de oameni scriu un milion de mesaje fiecare pe twitter o sa rezolvam propulsia hiperliminica si ne dam cu star trekul prin univers.

Abia astept sa se ia primul premiu Nobel pentru o lucrare publicata pe twitter. Ce dracu ne trebuie universitati, conservatoare, academii? Costa bani grei si nu folosesc la nimic. Se rezolva pe twitter. Marile probleme ale unamitatii? Incalzirea globala? Fuziunea la rece? Pai de ce nu ziceti fratilor! Dati un semn pe twitter. Ca in maximum un milion de ani precis milioanele de utilizatori vor rezolva problema. Compunand intre timp cateva opere si niste simfonii acolo, ca sa nu se plictiseasca. Asa cum pe vremuri barbatii adevarati rezolvau lejer problemele omenirii la un joc de table.

Ce-ar fi sa lasati voi unele lucruri pe seama oamenilor care chiar stiu ce fac? Sunt din ce in ce mai putini dar exista. Va rog eu frumos, nu proiectati poduri pe hi5. Nu construiti navete spatiale pe facebook. Nu scrieti opere pe twitter. Nu incercati sa va substituiti singurelor elemente functionale ale acestei societati pentru ca se va duce dracului. Mult mai repede decat se duce acum. Ce-ar fi sa avem un pic de respect pentru oamenii care fac zeci de ani de scoala si sa nu mai avem impresia ca putem si noi, in 140 de caractere, sa fim ca ei?

Carte postala din Sibiu

N-am mai vazut Sibiul de peste 20 de ani, asa ca eram foarte curios sa vad cum a fost aranjat. S-a vorbit mult despre primarul neamt, despre capitala culturala europeana, despre transformarile prin care a trecut orasul. Am petrecut cateva ore in centru, intr-o seara de luni si a doua zi dimineata.

Prima surpriza - centrul orasului era plin. Erau atat de multi turisti cum nu am mai vazut in Romania decat poate la Mamaia pe faleza. Cafenelele erau aproape pline, oamenii viermuiau pe toate stradutele, magazinele aveau aproape toate clienti. Multi straini, in special vorbitori de limba germana dar si francezi, spanioli, americani, etc.

Centrul arata foarte bine. Majoritatea caselor sunt proaspat vopsite, totul e foarte ingrijit, politie peste tot, foarte putini cersetori, bine luminat (nu exagerat).

Totusi e ceva in neregula. Ceva nu mi-a placut, ceva ma face sa nu-mi doresc sa revin. Mi-e greu sa-mi dau seama ce. Poate ca m-a deranjat ca abia daca am facut un pas in afara centrului istoric si imediat am auzit o nenorocita de manea. Poate m-a deranjat gara din Sibiu, care a ramas ca acum 20 de ani. Poate ca m-a surprins neplacut lipsa de imaginatie in meniurile restaurantelor din zona centrala, care aveau toate acelasi meniu subtirel cu gratare, cartofi si doua - trei feluri de paste.

Magazinele care se gasesc pe ambele parti ale aleilor sunt mai degraba destinate locuitorilor orasului decat turistilor. Foarte multe banci, mini-marketuri dar extrem de putine magazine de artizanat, foarte putine spatii destinate obiectelor locului. Mini-marketurile sunt pline de marfa de import iar magazinele de jucarii sunt pline de chinezarii ieftine. E ca si cum am transpune raioanele de la Bucur Obor la parterul unor case de acum 300 de ani.

Impresia cea mai pregnanta e ca locuitorii orasului nu cred prea tare in ceea ce fac. Au acceptat cuminti un proiect, nu au argumente sa-l combata dar in dulcele stil romanesc isi vad de viata lor. Nu vor sa faca parte din acest proiect dar nu vor nici sa i se opuna. Asteapta sa vada cine castiga. De partea cui merita sa fie. Fiinta lor este inca mai importanta decat proiectul. Se e posibil ca asa sa si ramana pentru ca, nu-i asa, fiinta noastra romaneasca verde e mai importanta decat orice.

Probabil ca sunt eu prea sensibil si ca pentru un turist strain toate aceste detalii nu sunt importante. Eu insa, sper ca ceea ce s-a inceput acolo sa se continuie si probabil peste 5 ani merita sa vizitez din nou Sibiul. Poate oamenii din Sibiu vor incepe sa creada in ceea ce fac si vor renunta la maneaua care scoate capul de sub pietrele orasului medieval.

Stefan

A venit vremea sa vorbesc despre Stefan. Stefan, fiul meu, acum are 8 ani si trece in clasa a doua. Aparitia lui pe lume ne-a schimbat complet viata. Nimic din ce s-a intamplat atunci nu ne-a deranjat insa. Toate schimbarile, unele dureroase, au fost pana la urma inspre bine. Un copil aparut oarecum pe neasteptate si care de atunci pana acum continua sa fie o surpriza placuta constanta.

Discutie la un moment dat in masina:

Eu: Stefan, tu crezi ca o sa ai copii cand o sa fii mare?
El: Cred ca da. Spune-mi tu, cum e sa ai copii?
Eu: E bine. Sunt caraghiosi, prostuti dar e placut.
El: Eu cum sunt?
Eu: Cum sa fii? caraghios, prostut.
El: Inseamna ca sunt cum trebuie.

Evident, Stefan e un copil lenes. Stefan nu face diverse lucruri pentru ca vrea sa le faca ci pentru ca intr-un anumit context e mai bine pentru el sa le faca decat sa nu. Ii plac lucrurile vechi, e pasionat de cavaleri, catapulte, arbalete. Interesul lui se termina la momentul aparitiei armelor de foc. Nu par sa-l intereseze decat conflictele personale, cavalerul X se bate cu cavalerul Y. A capatat de-a lungul timpului sabii si pistoale, avioane si galere romane. Intotdeauna a favorizat sabiile pistoalelor, galerele romane avioanelor.

Deseneaza fara a se preocupa de corectitudinea desenului. Daca vrea sa ilustreze o poveste, toate elementele ei sunt abia schitate, nu conteaza ca mainile nu au degete si copacii nu au crengi. Stefan cauta sa obtina cat mai repede povestea pe care si-o doreste. Si vrea sa obtina povestea lui, nu-i plac interventiile din afara.

In rarele momente in care se apropie de computer, ma pune pe mine sa ma joc un joc de razboi iar el isi construieste o replica a jocului meu langa mine pe covor, cu soldatei de plastic. Dupa care, daca eu pierd, ma anunta victorios ca el a castigat.

Ii ia foarte putin sa intre intr-o poveste a lui. Ar vrea sa invite si pe altii dar nu prea reuseste pentru ca el face toate regulile, ceilalti sunt simpli spectatori. Ii este destul de greu sa intre in povestea altora, si intotdeauna incearca sa o schimbe.

Acum cativa ani, a venit acasa intr-o vineri si a anuntat ca trebuie sa mearga la gradinita imbracat in Hercule. Era in perioada greaca. Luni, ajuns la gradinita cu Stefan imbracat in Hercule constat stupoarea de pe fetele tuturor. Educatoarea il intreaba: "in ce esti costumat?" el raspunde "in Hercule". "Dar tema pentru azi era toamna" zice educatoarea, "ce treaba are Hercule cu toamna?". Stefan raspunde instantaneu, fara sa se gandeasca, fara sa ezite: "Hercule s-a nascut toamna".

Nu-i place deloc sa iasa din zona lui de maxim confort. Nu experimenteaza decat rar si cu maxima precautie. Intrebat de ce nu o face, raspunde ca acel experiment nu i-ar aduce nimic in plus, ca el isi poate imagina cum e sa fii intr-un copac inalt si ca ii e frica sa se urce. Si daca s-ar urca, odata ajuns acolo, el stie ca imaginea lui dinainte formata ar fi mai puternica decat realitatea.

De pe la 3 ani mergem cu el la restaurant cand si cand. Acum are 8 ani. De fiecare data cere acelasi lucru: snitel de pui, fara garnitura.

Uratenia binelui cu sila

De cativa ani buni e obligatoriu sa duci o viata sanatoasa la maximum. Orice televizor deschizi, revista, ziar, site, vezi imediat zeci de sfaturi, care de care mai absurde despre cum sa traiesti la nesfarsit, sanatos si cu viata sexuala activa pana la 130 de ani. Toate bune si frumoase zic eu, e frumos sa nu mori. E si mai frumos sa nu mori tanar. Dar presiunea e mult prea mare oameni buni. Cei care aleg sa ignore aceste sfaturi sunt priviti cu din ce in ce mai multa scarba. Mai mult, sunt considerati primitivi, grobieni, tarani prosti. Daca nu esti la curent cu ultimele tendinte in materie de infometare profesionala esti jegos, imputit si meriti tot oprobriul public. Daca vrei si tu sa mananci o ceafa de porc la gratar cu cartofi prajiti esti aproape criminal in serie. Sa-ti aprinzi o nenorocita de tigara? Moarte! Pe rug!

In mod clar esti prost facut gramada. Nu stii, adica, la ce te expui. Ti se explica cu usoara iritare. Fumatul reduce potenta. Friptura de porc? Nuuu, creste colesterolul, trigliceridele, cvadrigliceridele, ce, nu stii? Esti prost? La dracu, orice idiot cu 3 clase facute la fara frecventa iti da imediat lectii despre asta.

Da' daca stiu? Daca am citit toate statisticile cu privire la relatia dintre cancerul de plaman si fumat? Daca stiu sa desenez molecula de colesterol cu pixu pe hartie? Si am molecula de cofeina ca background la computer si pot sa calculez fara efort energiile de legatura dintre atomii de azot din ea? Am voie? Am voie sa aleg sa beau cafea? Sa aleg sa fumez?Sa aleg sa mananc o friptura de porc? Chiar daca creierele voastre sanatoase nu pricep de ce? Va suparati pe mine? Da? De ce?

A, stiu dar nu inteleg. Stai sa vezi ca de fapt nu stiu nimic. Nu se poate sa stiu si sa continui. Asa ceva nu exista. Daca fac toate aceste orori pe undeva ceva nu merge. Communication breakdown. Trebuie sa fiu si mai educat. Si mai multe pliante, emisiuni tv, pentru noi astia cretini care pur si simplu nu pricepem. Plus ca dam un exemplu negativ altora si fie si numai pentru asta ar trebui sa fim supusi unei lobotomii scurte, asa, de seara.

Exista oameni care aleg ca in timpul sexului sa-si care ciocane in coaie. Sau sa se stranga de gat. Ii respectam. Le respectam alegerile. Altii aleg sa nu se spele cu lunile. Le respectam si lor alegerea. Unii isi trec kilograme de otel (chirurgical, atent selectionat) prin piele. E alegerea lor, o respectam. Unii se muncesc sa isi albeasca gaura curului. Cinste lor, o optiune culturala ca oricare alta. Atata vreme cat nu comanda o ceafa de porc. Sau, fereasca sfantul, nu-si aprind o tigara. Atunci se aud imediat sirenele, elicopterele incep sa vuiasca pe deasupra, televiziunile trimit carele de reportaj iar nemernicii sunt arestati si trimisi direct in parnaie.

Oare o fi acceptabil sa-mi tatuez pe buca o friptura de porc? Sau sa imi bag in nas o bucata de otel sub forma de tigara? Sa-mi bag cartofi prajiti in untura in cur? Sa imi gauresc urechile si sa pun rondele de ceapa prajita? Ale dracului contradictii, ce complicata e viata omului modern.

Daca nu pricep ce fac? Imi dau creierul in judecata!

In America, o absolventa a Universitatii New York's Monroe College a dat in judecata universitatea pentru ca in trei luni de la absolvire nu a reusit sa-si gaseasca un job. Se plange ca biroul care se ocupa de cariere de la universitatea respectiva nu a ajutat-o suficient si ca, tineti-va bine, biroul respectiv ii favorizeaza pe cei cu note mari.

Am ras o vreme. Dupa care m-au apucat nervii. Am imbatranit si nu ma mai pot bucura pe deplin de umorul involuntar al prostiei umane. Traind in Romania am devenit prea sensibil. Sa revenim. Trina (asa o cheama), care fusese o studenta mediocra in timpul facultatii, are pretentia ca acum, pe timp de criza, sa-si gaseasca job (nu orice job, unul exact in domeniu) la nici trei luni de la absolvire. Pe diploma ei scrie "business administration degree in information technology". Adica fata vrea sa administreze un business probabil. E profund ofticata ca patronii americani nu s-au repezit sa-i dea afacerile lor pe mana, odata cu un salariu de 500 de mii de dolari pe an plus participare la profit.

Si ce se gandeste ea sa faca? Sa dea in judecata universitatea. Prostia e totala pentru ca nu o va mai angaja nimeni. Nu de alta dar o sa dea firma in judecata dupa primele trei luni pentru ca nu a fost promovata. In ciuda faptului ca si-a facut treaba acceptabil ca si in facultate.

Dupa care mi-am adus aminte ca am mai intalnit atitudinea asta in formele ei benigne, la oameni (unii tineri) care au impresia ca li se cuvine un anumit job. Hai sa ne lamurim cu ocazia asta. Nimanui nu i se cuvine nimic. Totul se castiga cu munca (sau cu prieteni securisti) iar dupa ce se castiga trebuie munca (sau sa ramai prieten cu securistii) ca sa pastrezi ce ai castigat. Faptul ca faci o facultate la futu-i pomana ma-sii nu obliga pe nimeni sa te angajeze. Nici daca o faci perfect nu e nimeni obligat desi, nu stiu cum dracului se intampla, cei care termina intre primii 10 si nu sunt sociopati isi gasesc de munca fara probleme. Dar asta se intampla, nu-i asa, pentru ca sunt favorizati de toata lumea dupa cum se plange Trina. Favorizati adica pe nedrept. Notele alea nu au importanta, nu?

Iar procesomania asta americana... ma lasa fara cuvinte. Dupa ce o cucoana a castigat 640000 de dolari pentru ca si-a varsat cafeaua in poala si a fost surprinsa ca era fierbinte, acum ar fi culmea sa castige Trina procesul cu universitatea. Ar pune capac. Ma gandesc si la alte procese care vor veni:

• Sa dai in judecata patronul unui bar daca n-ai putut sa agati o tipa in barul lui timp de 2 saptamani.
• Sa dai in judecata comitetul olimpic pentru ca nu ai putut sa alergi 42 km la maraton.
• Sa-ti dai parintii in judecata pentru ca ai putza prea mica.
• Sa-mi dau eu parintii in judecata ca m-au nascut contemporan cu adunaturile astea de maimute decerebrate.