Am mai locuit o data, copil fiind, in apartamentul in care locuiesc acum. Intre 7 si 19 ani. Dupa aceea am locuit in alte parti o vreme iar pe la 34 de ani m-am mutat inapoi. Senzatia a fost, multa vreme foarte confuza. O parte din lucruri s-au schimbat, o parte au ramas acolo, ca in vremea copilariei mele. Primul an din cea de-a doua perioada a fost foarte ciudat pentru ca erau momente in care surprindeam un anumit colt de camera care ma transporta instantaneu in copilarie. In special oglinda din sufragerie, in care si acum, dupa 5 ani inca nu ma pot vedea cel care sunt acum. De cate ori imi surprind imaginea in acea oglinda nu ma vad pe mine cel de acum ci mai degraba pe mine cel de la 17 - 18 ani. Mult mai tanar, mult mai slab, mult mai... altfel.
Ce e interesant e ca numai interiorul apartamentului imi provoaca astfel de momente (uneori de o intensitate incredibila) - exteriorul, curtea blocului, interiorul scarii nu. E adevarat sa nu locuiam in scara si nu visam la toate aiurelile in curtea blocului. Totusi, a existat un moment in care, in curtea blocului fiind, am avut aceeasi senzatie, extrem de puternica. Imaginea care mi-a declansat-o se vede atasata acestui post. A fost nevoie de o ninsoare extrem de puternica, probabil singura ninsoare serioasa din ultimii ani care a acoperit aproape tot. Si mi-am adus aminte ce bucurie incredibila, aproape dureroasa poate fi prima zapada a unei ierni. Si cata dreptate avea amaratul ala de Villon cand se intreba obsesiv "Unde sunt zapezile de altadata?"
Imi place poza si tin minte si ninsoarea.
RăspundețiȘtergere