Intotdeauna m-a impresionat ceva la oamenii in varsta. De fiecare data altceva dar aproape de fiecare data ceva. E ceva legat de toata istoria pe care o au in spate, de lucrurile pe care le-au facut dar mai cu seama de cele pe care nu le-au facut. Daca va asezati pe o banca intr-un parc vis-a-vis de un om in varsta si ii urmariti reactiile la cei care trec pe langa el puteti sa ghiciti o mica parte din istoria vietii lui. Trece pe langa el un cuplu zgomotos si el afiseaza pentru scurt timp o expresie melancolica, trec niste copii jucandu-se expresia se schimba intr-una jucausa. Cand nu trece nimeni, expresia revine la cea normala, poate plina de griji poate dimpotriva, deranjat de faptul ca lipsesc grijile. Uneori apare o expresie de usoara panica - ceva se intampla pe care el nu il poate intelege si se simte, ca in fiecare zi dat la o parte. Uneori pare ca isi cere scuze ca deranjeaza si ne asigura ca nu va trebui sa mai asteptam mult pana cand deranjul va inceta. Alteori se enerveaza si cere atentie ca un copil.
Trebuie sa fie cumplit sa simti ca toata viata ta se desira, prietenii dispar, lumea se schimba, din ce in ce mai putini oameni au nevoie de tine, intelegi din ce in ce mai putin din ce se intampla altora si din ce in ce mai putin din ce ti se intampla chiar tie. Lumea ta e din ce in ce mai mica, din ce in ce mai stramta, din ce in ce mai goala. Nu poti sa te mai gandesti la ce vei face peste 5 ani pentru ca poate nu merita.
Si asa se naste (si e normal) revolta. Totul e enervant, totul e mizerabil, toti sunt golani, toate sunt curve, toti copiii sunt needucati. Si ti se pare ca ai dreptate mai ales ca nu tu ai inceput razboiul. Nu tu ti-ai restrans singur universul la o camera si o banca in parc. Pur si simplu te-ai trezit in situatia asta si cineva trebuie sa fie de vina. Si vinovatul (vinovatii) trebuie pedepsiti sau macar demascati
Exista uneori exceptii. Care sunt de obicei cei care au nepoti. Acolo e cu totul altceva. Relatia copil - bunic este cu totul speciala, nimic nu poate sa o egaleze. Se completeaza reciproc. Cei mai severi parinti devin bunici buni ca painea calda. Cineva are nevoie de ei. Pot retrai senzatiile pe care le-au avut la proprii lor copii. Lumea nu mai e atat de mica, e aproape normala.
Nu m-am gandit ca din cauza asta sunt acri. E un motiv, se revolta, sunt suparati, enervati, nedreptatiti. Si ce e mai greu ca nu mai pot face planuri. Mai ales daca in tinerete au fost oameni planificati, cu lista pregatita pentru o viata intreaga, acum e greu, ce sa planifici, pentru cat timp?
RăspundețiȘtergere