Unul dintre miturile care circula cu viteza in ce priveste taranul roman e ca iubeste natura. Divinizeaza animalele. Traieste in armonie cu mediul si nu vrea sa-l distruga asa cum a facut taranul american. Sau taranul francez, neamt, italian, suedez. Al nostru e, evident, mai bun. Mai bland. Mai ecolog.
M-am plimbat ceva prin tara asta si am vazut un numar suficient de tarani sau consecintele vietii lor ca sa imi dau seama ca nu tine. Nu merge. Nu iese. Ce face omul cand are o curte? O acopera cu beton dintr-un colt intr-altul. Copacii se taie sa nu faca umbra la ceapa. Daca se planteaza un pom, apai ala e numaidecat fructifer (90% din cazuri prun) si din momentul plantarii i se taie varful ca sa nu cumva sa creasca prea mare.
Iar animalele? Am vazut o gramada de caini omorati in bataie pentru ca nu erau buni (nu erau destul de fiorosi, mancau vreo gaina), pisici folosite ca tinta pentru prastii, cai infometati de li se vedea sira spinarii prin burta, catei si pisoi inecati la nastere.
Scriu asta pentru ca facand o trecere in revista a unor fotografii mai vechi am gasit-o pe cea asociata acestui post. In ea se vede un caine care era legat de un par in mijlocul unui camp. Cainele era destul de bolnav, de jur imprejurul lui se vede blana cazuta. Lungimea lantului era de cativa metrii. Nu stiu ce facea acolo si de ce era pus dar mi se pare destul de clar ca nu din dragoste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu